" Toate titlurile bune au fost date "

Carte solicitată de editurile internaționale.

Un fragment din carte

" Mulțumesc familiei mele pentru apariția acestei cărți. Vorbele lor au insemnat enorm pentru mine: ”Ce faci, iar stai noaptea să scrii, în loc să dormi? Mâine mergi la birou!”

Mulțumesc prietenilor pentru încurajări:

”Ce, bă?! Numai tu nu te apucaseși de scris!”

Mulțumesc vecinului meu.

Pentru că într-o seară a dat volumul mai încet când asculta muzică, iar eu scriam.

Mulțumesc fostului meu şef, care era un tâmpit.

Pentru că m-a facut să înteleg că n-o să vreau niciodată să ajung un şef tâmpit.

Şi mulțumesc tuturor persoanelor din viața mea ale căror nume încep cu literele A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, R, S, Ș, T, Ț, U, V, W, X, Y, Z.

Sper că nu am ratat pe nimeni.

Ah!

Am sărit P.


CAPITOLUL I


Dacă eşti genul de cititor căruia îi plac numai cărţile premiate, atunci am o veste excepţională pentru tine: această carte a fost premiată într-o seară de iubita mea, pe balcon.

În cazul în care ai comandat cartea online, ai ghinion. Nu-ți mai recuperezi banii în veci! Nu e ca la pantofi: ”cumpără cartea și, dacă în 30 de zile nu ți-a plăcut, primești banii înapoi!”


Bine, hai să începem!

Prima veste mare pe care simt nevoia să o expun în cărticica asta e că: m-am născut! În pofida tuturor dificultăților prin care a trecut mama, ajunsă la a cincea sarcină, într-o zi am reușit să răsar.

A fost mica mare minune a locatarilor din blocul R12, din cartierul Titan.

Legenda spune că în ziua aceea, o vecină a bătut la ușa părinților mei și le-a adus prăjituri.

Nea Marinache de la etajul doi le-a dat cadou o damigeană cu vin de țară, iar tanti Mariana de la cinci a facut pateuri cu brânză.

Apoi mama, tata și vecinii au petrecut ca în povești: trei zile și trei nopti! Timp în care eu am fost în camera mea, m-am hrănit cu aer și speranțe și am făcut mult pipi pe mine.

După două săptămâni de spitalizare, am fost ca nou, dar am rămas toată copilaria cu arsuri între picioare.

Și acum, la 40 de ani, nu am voie să mă bronzez lângă cuc și fac plajă în pantaloni lungi.

În afară de acest episod, ai mei sunt părinți de treabă și m-au crescut, în general, bine.

Cred că doar zilele de început au fost mai grele. Și următorii ani. În sensul că nu îmi amintesc nimic din ce am trăit până prin clasa întâi. Și nu, nu cred ca e din cauza loviturilor. Mama m-a asigurat că, atunci când m-au lăsat singur în cameră, nu am izbit în mod repetat cu capul de tăblia patului și că guguloiul în formă de pară din frunte este doar un semn din naștere.

Mamă, tată, vă mulțumesc că ați avut grijă de mine și că încercați să citiți această carte.

Între noi fie vorba… puteați să dati și voi banii pe ea.

Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.

Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.

Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.

Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.

Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:

-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!

Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.

Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.

Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg, e posibil să fi fost puţin subdezvoltat şi din cauza loviturilor la cap.

Cert e că am vrut să plantez câteva pe şifonierul din Titan al părinţilor, dar nu le-am găsit seminţele. Nu s-ar fi copt în apartament, era mult prea frig pentru sărmanele banane.

Când stăteam în casă, mama mă îmbrăca în haina groasă de lână și îmi punea fular.

Pentru mine, expresia „îmbracă-te gros, dacă ieși afară” era „pune-ți haina de blană, mănușile și fularul, dacă stai în sufragerie.”

Îmi plăcea la nebunie să stau îmbrăcat în casă! Îmi făceam un fel de iglu din pături și mă jucam cu mama de-a eschimoșii.

- Pi*da mă-sii, iar bruiază semnalu’ Europa Liberă nenorociții ăștia de securiști! F*tu-i în cur pe mă-sa!

El e tata, eschimosul bombănitor care asculta radio. Cât despre a doua înjurătură, cea cu curu’ și cu mă-sa, ani de zile m-am chinuit să înteleg ce vrea să zică.

Chiar și când am înțeles cuvântul cu „f”, tot nu pricepeam cum voia tata să f*tă în cur un securist pe care să îl urce în spatele mamei lui.

Tata lega un capăt al sârmei de antena aparatului Gloria și pe celălalt de calorifer. Printre bruiaje și țiuituri asculta voci care vorbeau urât de Securitate.

Eu asociam cuvântul Securitate cu telefonul gri cu disc.

- Întotdeauna securiștii ascultă ce vorbești la telefon, bombănea tata și dădea volumul radioului mai încet.

O bună bucată din copilărie am crezut că un securist este un pitic care locuiește în interiorul telefonului nostru.

După ce adormeau ai mei, mă trezeam noaptea, ridicam receptorul și șopteam:

- Hei, securistule, ai mâncat azi? Ești bine? Vezi că tata vrea să te fu*ă în cur mâine! Vrei să îţi dau un fursesc și să-ţi citesc o poveste, securist mic?

Mama n-a înțeles niciodată de ce receptorul telefonului nostru era plin de firimituri dimineaţa.

Aşa arăta o copilărie oarecare a unui puşti oarecare, dintr-un cartier oarecare al Bucureştiului: Titan. Însă, pe lângă noi, ăştia „oarecare”, existau şi copii ale căror poveşti merită spuse.

Te las să-l descoperi pe unul dintre ei. ”





Ţi-am stârnit curiozitatea?

Vezi recenziile

Părerile persoanelor care au citit deja cartea:



"Am cumpărat cartea fiindcă am crezut că va fi ceva scris la mișto, plin de ironie și satiră, cum am observat că scrie autorul pe blogul sau, cronicipebune. M-a șocat stilul lui de a povesti, este o întrepătrundere de povești amuzante, triste, fantastice, sau prea reale, timpul fluctuează, ba e acum, ba e altă epocă. Nu mă așteptăm la așa ceva. De mult nu am avut emoții pentru un caracter din carte. Mulțumesc, Silviu Iliuță!"

Szabó Levente

"Este o carte – povești în poveste – amintiri în trecut și prezent.
Este o carte care reușește să te aducă în emoție de toamnă, de vară, de necunoscut, de imaginație.
Fiecare cuvânt din carte, te „împinge” în realitatea imaginației. Este minunat să te identifici cu o carte…
Din mâinile unui om deosebit, a ieșit o carte pe măsură”

Daniela S

"Am fost transpusă în lumea personajelor. Cartea eram eu, eu eram cartea. O carte emoționantă, unde îți face plăcere să citești descrierile detaliate, care te fac sa vezi tot cu „ochii minții”.
L-aș compara pe Silviu Iliuță cu J.K.Rowling pentru descrieri! O carte care merita citită!"

Ileana Eifler

"Cartea asta nu se citește intr-o zi. Cartea asta trebuie să o citești în 30 de zile. În fiecare zi, citești câte puțin și faci o paralelă la viața ta, pe care ai trăit-o fiind adolescent. Foarte multe chestii scrise aici, mi-au adus aminte de mine, așa cum eram eu puștan. Merci de amintiri, bag de seamă că ai scris despre mine.”

El Emigrante

Trebuie să recunoc faptul că iubesc cărțile și că ador să citesc, cititul mă relaxează. În ciuda acestui fapt, rareori mi se întâmplă să dau peste o carte care să îmi capteze atenția încă de la primele rânduri, care mă face să trec de la o stare la alta cu fiecare pagină citită, mai exact de la râs la plâns, recunosc că la filme mi se mai întâmplă să mai plâng, dar la cărți nu, până am descoperit această carte care m-a făcut să lăcrimez fară să vreau. Este acel gen de carte pe care ai vrea să o recomanzi tuturor, o carte pe care ai vrea să o citești iar și iar.”

Andra Sandulescu




Te-au convins impresiile celor care au citit cartea?


Toate titlurile bune au fost date...
într-un minut




De ce este această carte una atipică?

Este emoționantă

Cartea reușește să te "treacă" printr-o serie de stări care te vor determina să îți dorești să o citești de două ori, să vrei să le citești și apropiaților tăi pentru a afla și ei câtă emoție poate transmite o carte.

Este o carte care te completează

Pentru că este o carte cu povești care îți amintesc de frumusețea copilăriei, cu povești de dragoste, de relații imposibile, pasaje amuzante sau cu unele care te fac să te întrebi “cum naiba a putut omul ăsta să-și imagineze aceste lucruri”.

Antidepresivă

“Pentru că are efecte puternice antidepresive” așa cum frumos puncta o publicație aflată la lansarea cărții în Spania".

Apreciată de editurile străine

Pentru că este printre puținele cărți care au atras atenția editurilor din Europa interesate să o traducă și să o distribuie în afara României.




Diferită față de scrierile autorului din online, așa cum perfect a punctat unul dintre cititori.

Ce spun prietenii lui Silviu despre carte?


Alice Nastase

„Se pare că este, într-adevăr, așa: Toate titlurile bune au fost date. Însă Silviu Iliuță scrie atât de bine, iar textele lui trec atât de răvășitor de la profunzimea lacrimii la râsul în hohote, încât cartea lui, pe care v-o recomand din toată inima, va avea, cu siguranță, un succes fulminant, chiar și așa, apărând fără titlu. Poate că astfel avem șansa să alegem un titlu potrivit pentru uimirea și pentru bucuria lecturii fiecăruia dintre noi.”

Alice Năstase Buciuta (pilă și fan, scrie numai de bine)


Ioana Duda

„Am citit și nu mi-a venit să cred. M-am mai uitat o dată în fereastra de Facebook, să fiu sigură că de la el primisem rândurile alea. Mama lor de prejudecăți! Așa am descoperit că Silviu nu e doar miștocar și cu un simț al umorului care îți salvează cele mai negre zile, dar are o sensibilitate, inocență și decență, așa cum numai un adolescent îndrăgostit poate avea. Silviu poate descrie cele mai ascunse fantezii sexuale, în cele mai mici detalii, clar, elocvent și nu vei găsi nimic vulgar. Pentru că te inundă un sentiment de drag, dragoste și candoare și ți se face un dor nebun de dragoste. Așa cum e menită să fie: clară, fără ascunzișuri ori zone de clar obscur, curată.”

Ioana Duda (scriitoare, mereu îndrăgostită)


Florin Chilian

„Iliuță scriitor!

În context Silviu nici nu mai există. Este prea serios și parcă prea nepotrivită seriozitatea numelui cu ușurința scriiturii, care nu este încă îndeajuns de lejeră, decât dacă nu reușești să treci de epiderma cuvintelor așezate cu talent unul după altul în aceste pagini. Pisicher, viu, vioi, alert, atent: Iliuță scriitor – îmi place!”

Florin Chilian (a fost obligat să citească)

Vrei să-l cunoști mai bine Silviu Iliuţă?

Silviu Iliuta"La 4 ani am fost convins că o să mă fac actor de film. Văzusem Pistruiatul. Pe la 5 ani, tata mi-a spus că actorii fac ce le cer regizorii și am vrut să mă fac Sergiu Nicolaescu. M-a ținut destul de mult. Până pe la 5 ani și jumătate, când am cunoscut-o pe Maria. Îmi plăcea mult rochiţa ei din flanel și am hotărât să mă fac vânzător la magazin. Să vând rochițe și Maria să vina să le probeze, iar eu să mă pot benocla la ea.

Până la 41 de ani, am mai "fost": bucătar, ginecolog, pompier, frizer, vânzător de înghețată ca nea Relu, regizor, măturător, șahist, astronaut, ziarist, fotbalist și poștaș. Dintre toate acestea, am practicat mai mult meseriile de regizor și producător-clipuri, reclame, televiziune, etc... De scris m-am apucat pe la 6 ani, dar am așternut pe hârtie (a se citi: am apăsat pe taste) pe la 41.

Într-o noapte, după ce am văzut un film cu mare succes la femei (50 Shades), am simțit nevoia să îmi spun pasul. Am postat pe Facebook, mi-au raportat contul. Apoi am facut un blog. L-au raportat și pe asta. Mi-am cumpărat domeniul cronicipebune.ro și am devenit maniac.

Acum, dacă nu scriu în fiecare zi, am un fel de trepidații și mă mănâncă mâna dreaptă de la cot în jos.
Vorbind de literatură…habar nu am avut că eu scriu literatură. Am crezut că măzgălesc tot felul de povestiri și întâmplări. Nu am stat să le număr, dar cred că am mii în cap.
În fine, ați prins ideea. Dacă timpul îmi va permite sau dacă îmi voi găsi un Mecena, mai scot câteva cărți de acolo.

Rămâne de văzut."
carte

ŞI EU VREAU ACEASTĂ CARTE!