Mare e gradina facebook! (151)

1. Daca ai fi scris corect, nu ai fi avut milioane de urmaritori.
2. Esti perfecta pentru publicul tintit: baieti fara cuvinte, fara cratime, dar cu BMW.

In regula, Ionut. Acum te rugam sa faci doi pasi in spate.

Din ciclul: sa nu vezi ceea ce vezi, nu gandi tot ce gandesti! Bine.

Ei e  niste magari si e dusmanosi! Ce au zis: ca nu stii sa vorbesti corect sau asa ceva? Rautacisme.

Cand zândbesti, rasare soare. Cand plândgeşti, apune oare?

Expunerea prelungita la programele de rahat poate afecta neuronii.

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

Fragment: Felul în care a pronunţat cuvântul „sex“ mi-a amintit motivul prezenţei mele în apartamentul ei.
– Atunci… nu mai cobor, îi zic. Te aştept dincolo, în dormitor.
– Daaa, sigur. Mă spăl puţin şi vin. Tu pregăteşte-ţi scula de găurit!
Al doilea moment de vinovăţie: în ultimii șaptesprezece ani, nu mi-am folosit scula de găurit cu nimeni, în afară de Amy. Ştiu, femeile ar spune: „Ce bărbaaaat deosebiiiit! Awwww, vreau şi eu unul!“, iar bărbaţii: „Ce cretin, frate!“.
Ştiu că varianta adevărată e „bărbat cretin“, dar în sinea mea mă mândresc puţin cu varianta „bărbat deosebit“. Un bărbat fidel pe cale să o comită cu un manechin incredibil de sexos şi care miroase mai bine decât tot magazinul de parfumuri. Chiar mai bine decât vecinul de la doi care îşi plimbă în fiecare zi câinele cu fundiţă roz.
E greu, stau pe marginea patului Căprioarei, cu bormaşina pregătită, gata să îi găuresc patul, iar prin cap îmi trece un singur gând: o să pot?!

 

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

 

ti.