NOU - Povestiri
Home / Povestiri / Poveste de Craciun.

Poveste de Craciun.

Prin iarna lui ’82.
Bătătorul de covoare era centrul micului nostru univers titanian. Acolo ne dădeam întâlnire, noi, copiii, înainte de a merge la fotbal și ne adunam când plecam la film. Era plasat strategic, la distanță egală de cele trei blocuri care formau un U. Şi asta îl făcea important.
Acum era îngropat pe jumătate în zapadă. ”Nouă, zece… Cine nu e gata, îl iau cu lopata! ”
Unde să mă ascund? După mașini?
Puținele mașini din parcare erau îmbrăcate în vată de zahăr. M-aș fi încumetat să gust din ele dacă nu aș fi fost atât de înghețat.
Eram complet blocat. Oriunde m-aș fi ascuns, copilul care
număra lângă bătător m-ar fi găsit într-o secundă.
Tremuram tot, bărbia mea avea mișcări necontrolate și îmi spunea că vrea undeva la căldură. Era atât de frig în iarna
aceea..
Deschid ușa metalică legată cu sârmă și intru. Întuneric. Mă
lipesc de perete. ”Aici n-o să mă găsească niciodată!”

2015

Toată viața am fugit de șantiere. Le-am urât, am urât praful, zgomotul, mirosurile.
Dacă m-ai fi fi pus să aleg între o groapă de gunoi și un șantier, aș fi ales groapa.
Măcar… acolo era liniște.

1982
Înăuntru e cald și bine, deși vine un miros ciudat de gaze. Cineva aprinde o veioză.
În fața ochilor mei, apare cea mai spectaculoasă cameră de
copil pe care am văzut-o vreodată: o saltea de pat, câteva haine atârnate pe niște țevi, două scaune, o masă și multe jocuri. În fond, ce îi trebuie mai mult unui copil?
Jocuri și jucării pe care nu le-am văzut niciodată, pe care nu le găseai în nicio librărie.
Pe un perete era desenată o scară cu fel de fel de desene amuzante pe fiecare treaptă. Săgeți în sus, săgeți în jos, animăluțe care îți spuneau că trebuie să stai o tură sau să urci două trepte.
Cel mai fioros era un iepuraș cu cioc de pelican care te amenința cu un creion și te punea să iei jocul de la început.
Probabil că trebuia să dai cu zarul și să muţi cuiele cu capete colorate prin micuțul şanţ săpat în perete. Incredibil! Un fel de Nu te supăra frate, dar pe perete. Eu de ce nu am așa ceva?!
O bucată mare de lemn, bile de rulmenți, câțiva pioni de plastic și o drăcovenie de spirală de plastic. Asta e cel mai cel joc de popice în miniatură!
-Te-ai ratăcit?
Eram atât de fascinat de jocurile din jur, încât nu l-am observat. E puțin mai mare decât mine, cred că are vreo 9 ani. Părul său roșcovan e zburlit în toate direcțiile.

2015

Totuși, sunt fericit că mă aflu aici. O fericire ciudată.
Pe de o parte, sunetul unui flex îmi zgârie timpanele, iar pe
de alta, îmi dă un sentiment de împlinire.
Cineva lucrează cu un flex. Așadar, se face treabă, se
muncește!

1982
-Eram, eu… mă ierți că am intrat așa în camera ta. Jucam ”V-ați ascunselea” și m-am gândit…
Mă studiază din cap până-n picioare, preț de câteva clipe.
Nu i-am ințeles privirea, era un amestec de: ”Ce cauți aici? Pleacă! ” cu ”Bine ai venit! Vrei să ne jucăm? ” Cel puțin, așa am tradus-o atunci.
-Stai ascuns o oră aici. Vei câștiga sigur. Nimeni nu intră, îmi zice.
-Eu sunt Silviu, stau în blocul verde.
-Florin. Stau… aici.
O să îi spun Tom, cel puțin în mintea mea. Seamănă mult prea bine cu băiețelul cu păr caraghios din carțile mele cu Tom Sawyer.

2015

-Haideți! La TREI, toată lumea ridică! strigă șeful de lucrări. Unu, doi, TREI!
Casa de lemn are acum patru bârne solide pe post de stâlpi. -Mulțumim că te-ai alăturat. E primul tău proiect, nu?
Cred că are până în 30 de ani și o față luminoasă. Pare un fel de coordonatoare a celorlalți. Îmi zâmbește.
-Da, eu… M-a trădat priceperea?
-Da, ai două mâini stângi! îmi spune mimând milă. Mă face să râd.
-Eu sunt Cristina! Cris.

1982
Pe masa de lemn cu un picior șubred era desenată cu pixul o tablă de șah.
Liniile nu erau linii, ci un fel de curbe tremurate. Pătrățelele erau fie maronii, culoarea tăbliei, fie albastre, mâzgălite cu pixul. În loc de pioni erau monede sau pietricele albe și negre. Ca acelea pe care le am eu la intrarea în bloc, lângă rondul de trandafiri. Regele era un indian de plastic cu un topor în mână. Iar regina mea era o vacă. O vacă maronie și foarte scrijelită. Nebunii erau tot pietre, ceva mai mari, cu capetele vopsite. Calul era chiar un cal, culmea!
-Șah!
Îmi era aproape imposibil să mă concentrez la joc, deși eram foarte bun.
O baterie pătrată, tura, îmi amenința indianul de plastic, regele. Iar indianul meu, după ce că era roșu, mai avea și un picior rupt.
După trei partide, am uitat complet de ”V-ați ascunselea”.
Am rescris în mintea mea cărțile de șah pe care le citisem. M-am obișnuit treptat cu gambitul vacii sau rocada mică baterie-indian.
Tom era atât de bun! În mintea mea, încercam să dau vina pe neobișnuita tablă de joc. Dar, cumva, știam că aș avea probleme cu el și pe o tablă normală.
-E noapte, trebuie să pleci la părinți!
A fost exact ca sfatul unui frate mai mare, ușor poruncitor. Cuvântul părinți a sunat tare straniu. Avea capul plecat și privea undeva în dreptul bocancilor mei călduroși.
Mi-am dat seama că nu l-am văzut niciodată cu bocanci. Oare… Tom cum ieșea prin zapadă?
-E târziu, Silviu!
Ani de zile m-am întrebat dacă în ochii lui era o lacrimă.
2015
-Dacă vrei să fii voluntar în proiectul nostru, chiar trebuie să pui osul la muncă! mă dojenește Cristina.
Cred că de vină e figura mea pierdută, pare foarte amuzată. -Eram… adică mă gândeam la ceva.
-La cum să aducem cât mai multe ajutoare? Să strângem bani
pentru orfani?
-Nu, îi răspund rușinat. La o poveste.

1982
-Ne vedem mâine. Poate…
Tom a avut o voce ciudată. Nu îmi dau seama dacă este o rugăminte sau o întrebare.
-Pot să aduc eu tabla mea? Sau jucăm popice? Fața lui s-a luminat și m-a privit în ochi. Acum știu sigur că era vorba de lacrimi.
Toată iarna am uitat complet de cazemate, de sanie, de alte jocuri. Abia așteptam să se termine școala, ca să merg în casa lui Tom și să jucăm ceva. Era cea mai frumoasă casă din lume! Eram fascinat de ea, dar nu le-am spus nimic părinților.
Ai mei nu m-ar fi lăsat niciodată să desenez pe tapetul din camera mea și să ornez cuierul de la intrare cu suluri de hârtie igienică, pretinzând că e brad. Sau să atârn, spre exemplu, de țevile de gaze, cutii de conserve vopsite în galben și albastru, pe post de globuri de pom.
După câteva zile de șah, am început să facem campionat de popice. Era mult mai bun decât mine la dărâmarea pionilor.
L-am învins și eu la ceva: la jocul cu pioni din gumă de mestecat care era desenat pe perete. Se pare că aveam mult mai mult noroc la zaruri.
Tom m-a învățat niște trucuri uimitoare cu un titirez. Era făcut dintr-o mărgea mare de lemn prin care era trecută o sârmă.
Și tot de la el am învățat să îmi confecționez singur un cart cu trei roți de rulment. “Din alea cu patru roți au toți!” La schimb, i-am adus câteva cărți de Povești nemuritoare pe care el le adora.
Tom era fratele meu.
-Vrei să ne facem frați de cruce? l-am întrebat.
Văzusem la băieții mai mari că își crestează pielea făcând diverse forme ciudate. Își ziceau frați de cruce și erau foarte mândri de chestia asta.
-Zici să ne crestăm pielea cu un cui și să ne infectăm? Păi eu credeam că așa se marchează fraierii!
Am râs amândoi.

2015
-Mi-o povestești și mie?
-Da, poate… Mai târziu, Cris. Acum aș vrea să te întreb ceva. Știi cumva cum îl cheamă?
I-l arăt pe bărbatul cu barba roșcată. Lucrează pe acoperișul casei de lângă noi.

Ianuarie 1983.
E imediat după Revelion. Toate mașinile sunt acoperite cu zăpadă, iar pe străzi poți merge numai dacă ai o lopată cu tine. Nimeni nu se obosea să dea zăpada în dimineața aceea. Toți
oamenii stăteau în casele lor și se refăceau după petreceri. Din când în când, mai auzeai câte o pocnitură de bici a vreunui colindător rătăcit. Urmată, inevitabil, de o înjurătură
țipată de la un balcon.
Merg spre casa lui Tom. Sunt înghețat bocnă și am fularul
tras până peste ochi.
Împing cu putere ușa metalică. Nimic.
Lovesc cu bocancii, cu umărul. Nimic.
Poate nu e acasă.
Un lacăt. De ce e un lacăt la ușa lui Tom? El nu pune
niciodată lacăt.
La câțiva metri, din zăpadă, ies picioarele unei mese. ”E… E
masa de șah? De ce ar arunca Tom masa de șah?”
Încep să dau ușor zăpada la o parte. Scaunele, jucăriile, cartul, cărțile de la mine…
Un gând mă face să plâng. ”Tom?”
-Băiete, du-te acasă că îngheți aici! îmi spune un domn.
Îl cunosc, e din blocul din față, se mai întâlnește sâmbăta cu
tata și meșteresc la mașini.
-L-ați văzut cumva pe To… ăăă, pe Florin? Știți unde s-a
mutat?
-Copilul ăla al străzii care stătea în centrală? L-am gonit la
Orfelinat, mama lor de jigodii!
De-a lungul anilor mulți au încercat să mă convingă că aceea
era o centrală termică și nu cea mai frumoasă casă din lume. Nu i-am crezut niciodată.
2015
-Nu știu, încă nu l-am auzit vorbind. Am mai ridicat case pentru copiii străzii, dar și el e pentru prima dată cu noi. Tot voluntar.
Îmi iau inima în dinți și urc pe acoperiș. Cât de frică mi-e de înălțime!
Mă apropii de el. Oare de câte ori am pus întrebarea asta în ultimii ani? Îmi tremura glasul.
-Salut, ai jucat vreodată șah cu un indian roșu pe post de rege?
….

24 decembrie 2015, peste două luni
Sună. Trebuie să sune. Bradul ăsta e… îi lipsește ceva…
”Dacă ești tu, te rog, sună-mă și iartă-mă că nu te-am găsit în toți anii ăștia. Ne vedem în seara de Ajun în casa în care
am copilărit”, așa i-am spus acum două luni. Cred că am fost destul de clar.
Tom nu ar fi avut nevoie de mai multe cuvinte.

24 decembrie 1982
Era Ajunul Crăciunului, cu o saptămână înainte ca Tom să dispară.
Din camera mea se vedea o parte din căsuța lui Tom. Nu îmi dau seama dacă este lumina aprinsă. Nu are geamuri. E acoperită toată cu zăpadă. ”Camuflată, să nu mă găsească inamicii”, cum mi-a zis el.
În fața casei nu sunt urme de pași, ceea ce mă face să cred că e acasă. De fapt… nu l-am văzut niciodată plecând.
Tata mă ajută să înghesuim masa din sufragerie între caloriferul plin cu abțibilduri și biblioteca din camera mea. El face toată treaba, la 7 ani nu sunt prea puternic.
-Tată, există și oameni care nu ies din casele lor?
Se oprește o clipă și îmi aruncă privirea pe care scrie ”ce ascunzi tu?” Aceea cu sprânceana stângă ușor coborâtă.
-Am văzut un film cu cineva care se ascundea, continui pe nerăsuflate.
-Nu știi, Silvache? În Pistruiatul… -Da…
-… nu ieșea din casă, pentru că… -… îi era teamă să nu îl vadă cineva.

24 decembrie 2015

Mă uit pe fereastră. Mai sunt două ore până la miezul nopții.
Acum sunt mult mai multe mașini care au înghițit locuri celebre de joacă: părculețul cu teren de fotbal, bucata de asfalt
căreia noi îi ziceam la frunză, după numele jocului. A dispărut și piscina, adică groapa adâncă de un metru lăsată neacoperită de constructori care se umplea cu apă de la o țeavă spartă. Un loc de SPA cu împachetări cu nămol al copiilor din Titan.
Casa lui Tom, văzută din camera mea, pare neschimbată. Oare de ce mi-o amintesc mult mai albastră?
E același loc, dar nimic nu mai e la fel.
În schimb, camera asta e neschimbată de 30 de ani. Doar că a mai răsărit un calculator, iar televizorul e color.
”I-am dat numărul de telefon. Dacă e el, o să sune. Cum de nu m-am gândit să îi dau și adresa? Trebuia să îi dau adresa! Stai, nu trebuie! Dacă e el, știe adresa. ”

24 decembrie 1982
-Ai grijă la geam!
Ridic pe masă suportul de brad și ratez de puțin geamul care îmi colora filmele. Se cheamă geam colorat pentru televizor și se pune la câțiva centimetri de ecranul alb-negru.
Ani buni din copilăria mea, toți actorii au avut nasul roșu și urechile albastre. Bărbia era ușor spre gălbui. Când mă plictiseam, întorceam geamul cu galbenul în sus, iar mama îmi spunea că actorii mei au hepatită.
-Tată, de ce s-ar ascunde un om? Pentru că a făcut ceva rău?
Era o întrebare proastă, mi-am dat seama de asta înainte de a o termina. Ce rău ar putea să facă Tom?

24 decembrie 2015
Cred totuși că acum casa lui Tom servește scopului pentru care a fost proiectată inițial: centrală termică.
Nicio mișcare în fața blocului.
Presupun că o să vină cu mașina. Asta… dacă era el cel cu care am vorbit.
Și acum, când văd un brad de Crăciun, se deschid patru sertărașe în mintea mea.
În primul dintre ele e o floare din orez desenată pe o bucată dreptunghiulară și subțire de lemn vechi. E cea mai ciudată floare din lume. Ciudat de frumoasă. Frumos de ciudată. Are o tulpină verde desenată cu tempera, iar floarea este în relief, din boabe de orez lipite pe lemn și colorate cu roșu. Cred că este o lalea. Greu de spus.
24 decembrie 1982
Tata termină de pus luminițele.
Bradul arată bine. E conform standardelor din Titan. Multe globuri colorate, în special roșii și argintii, vată pe post de zăpadă, lumini și niște bomboane. Oare, dacă desfac vreuna, îmi găsesc dintele de anul trecut?
-Omul acela… Nu se ascunde neapărat pentru că e rău. Îți amintești de film. Se ascundea pentru că era bun și ceilalți nu îl înțelegeau.
Asta trebuie să fie! De aceea se ascunde Tom. Dar… stai! Tom nu se ascunde! Ce e cu gândul ăsta?
-A venit prietenul tău, poftește-l în casă!
E mama, băgată pe jumătate într-un castron cu cocă și faină. Tom e în pragul ușii într-o poziție ciudată: cu un picior a
venit la mine, iar cu celălalt fuge. Și privirea îi este când înspre noi, când înspre lift.
-Primiți cu Plugușorul? încearcă el o glumă.
-Singur? La ora asta? intreabă tata ușor îngrijorat. Intră! Tom face jumătate de pas în față.
-Asta e pentru dumneavoastră…
Mama se șterge în grabă pe halatul de bucătărie și ia din mâna lui Tom bucata de lemn vopsit.
-O floare din orez. Ce ingenios! Tu ai făcut-o?

24 decembrie 2015
”N-a fost să fie nici de data asta. Ar trebui să renunț să-l caut, poate nici nu mai e în țară”, gândesc în timp ce îmi pun ghetele și mă pregătesc să iau viscolul în piept și în ochi.
-Mamă, pune-mi, te rog, prăjiturile la pachet.
Dau să ies, dar mă întorc în camera mea pentru o ultimă privire. Doar de acolo se poate vedea casa lui Tom.
Nimeni pe stradă. Doar fulgii de vată și pătura albă de zăpadă, străpunsă din loc în loc de copaci… Nici țipenie de om.
O să plec, nu cred că se poate merge cu mașina. O să merg pe jos.
Tata intră în camera mea.
-E cineva la ușă. Deschizi tu?

FRAGMENT DIN CARTEA “Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu IliutaCosta 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.

Citeste si: Povesti pentru oamenii mari.

ax

Check Also

163

Mare e gradina facebook! (163)

Nici nu vreau sa ma gandesc cu ce iti strica baiatul ala rimelul. Stii ce? …

2 comments

  1. Și? Și? L-ai găsit pe roșcovan. Ce păcat că nu mai suntem copii.😢 Frumoasa povestea.

Leave a Reply