Cand ai Covid afli si cine iti sunt prietenii.

Am vorbit azi cu un om care a avut Covid. O sa trec peste simptome si stari, astea variaza de la individ la individ, iar e a avut reactii destul de aspre, dar incomparabil mai mici decat ale altora.
Ceea e nu variaza e relatia cu oamenii. Un coleg de munca, pe care l-a anuntat sa fie atent la manifestari, a inceput sa-l injure. „Din cauza ta, ii imbolnavesc pe ai mei, ma omori, imi omori familia!” Cel cu Covid e un om care poarta masca in magazine si in spatii inchise, lucreaza la un ghiseu, respecta reguli si habar nu are de unde l-a luat, dar crede ca de la un parchetar, asta desi cand a avut muncitori in casa a purtat masca. Sau poate de la ghiseu, nu stie. S-a internat, a zacut, apoi a iesit din spital dupa cateva teste negative.
In perioada internarii, alt prieten l-a sunat si i-a zis ca minte. E vandut nu stiu cui si „zice ca are Covid sa ia bani”. A refuzat sa mai vorbeasca la telefon cu el din momentul in care l-a anuntat ca nu e vandut. Nu l-a crezut niciodata, mai alea ca pe cel infectat l-a pufnit rasul cand a auzit ca „e vandut”. Credea ca glumeste. Nu glumea.
Apoi si-a anuntat vecinii, le-a spus ca daca au semne sa mearga imediat sa faca testul, ba le-a lasat si numele unei policlinici si al unui medic. In dimineata im care a iesit din spital si a ajuns acasa, intre usa liftului si balustrada era intinsa o sfoara, iar pe sfoara era o hartie pe care scria: „nu treceti, pacient cu Covid!” Asta dupa o serie de teste negative si externare. Mi-a mai povestit si altele despre rudele sale, despre colegii de munca, dar mi-e scarba sa le dau mai departe. M-a facut sa plang de nervi cand mi-a zis ca boala a fost nimica toata pe langa durerea cauzata de cei din jur.

Cred ca perioada asta scoate ce e mai rau in noi.
Mastile cad, toti viermii scot capul, toate caracterele oribile nu se mai pot ascunde in spatele unor zambete, toate mizeriile si tot rahatul ies la suprafata. Acum aflam cine ne sunt prietenii. Daca ii avem.

Oferta speciala la CARTI!

PAGINI DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Cica e oferta la carti, de Sarbatori, tine cateva zile. Ambele carti la 49 de lei. Las link aici:
https://bookzone.ro/produs/pachet-silviuiliuta-semn/

Fragment din carte: Patul fecioarei era cel de sus, dean supra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”

 

„A venit elvetianul la noi la tara, de Craciun.
Şi l-am parcat în camera cea mai bună, cea de oaspeţi, cu salteaua de dormit aruncată direct pe laviţă şi cu sticle de băutură străine pe post de bibelouri în vitrine. Agăţată de un cui este o candelă care arde mereu, în memoria bunicului, iar pe perete te izbeşte o mare poză cu el. Era la o terasă la Neptun, prin anii ’70, singura dată când bunicul meu a ajuns să vadă marea. „Am făcut plajă șapte zile din șapte! Nimeni nu a mai prins atâtea zile frumoase la rând!“ se mândrea el.
Multe pagini din revista „Magazin Istoric“ pe pereţi, cu tot felul de domnitori. Aceasta fiind camera cea bună, nu a fost decorată cu poze din ziare de doi lei, ci au folosit hârtie lucioasă.
– It’s so exotic! Who is this?
Îmi arată altarul cu poze de pe pereţi.
– El e bunicu’, el e Cuza, aici e un verişor care a căzut din căruţă acum treizeci de ani, în stânga e Ştefan cel Mare, aici o avem pe bunica, atunci când era mică, Mihai Viteazul, fata de la pagina 5.
– Toţi rude?
– În ţara asta all are rude! ALL rude here! Mai puţin curva de la pagina 5! ţipă unchiul.”
#cronicileunuibarbat