Cand naiba a intrat Comunismul in cei de 20 de ani? „Cine nu e cu noi… e impotriva noastra!”

-Daca as faceun top al oraselor de la noi care imi plac, pe primul loc ar fi Sibiul.
-Aaaa, stiam e ca urasti Clujul!
Asta e o discutie, de ieri, cu un pusti de 20 de ani, deci nascut la 7 ani dupa Revolutie.
Si, fara sa vreau, observ ca sunt tot mai muti care gandesc asa: „CINE NU E CU NOI…. E IMPOTRIVA NOASTRA!” Nu mai exista nuante de gri. Doar alb si negru.
Daca spui ca iti place sinceritatea lui Nastase, esti catalogat automat drept homofob si rasist. Imediat ti se pune stampila, in secunda doi.
Daca pui o poza cu o sala de sport in care curge apa, 100% reala, inseamna ca urasti Romania, dispretuiesti orasul care a organizat competitia si desconsideri gimnastii. (Wtf?!)
Ori ii ridici in slavi pe toti, ori ii injuri ca la usa cortului. Asa am facut cu Hagi, cu Halep, cu Ponor. E ori alb, ori negru. Atat!
Am scapat de Comunism, am capatat dreptul a vedea viata in toate nuantele ei, avem dreptul la opinie. Virulenta asta, polarizarea gen „nu ne iubesti, nu ne crezi cei mai tari din Univers, deci te uram!” ma sperie. E alta forma de gandire comunista, una care ajunge usor  la violenta verbala. Daca at fi fost o singura parere, as fi ignorant-o cu succes. Dar eu cred ca este deja un fenomen de masa. Este sufficient sa citesti comentariile de pe facebook, de pe multe grupuri, ca sa iti dai seama de asta.
-A, deci urasti Cluj!
-Nu, doar ca in topul meu, subiectiv, ar fi mai intai Sibiu, apoi Bucuresti, apoi Cluj.
-Stiam eu! Nu esti cu noi!
Comunismul e in noi! va zic.
Si inteleg ca a ajuns in astia de 40-50 de ani, dar nu inteleg cum dracu’ a intrat in astia de 20! (in unii, NU ESTE o generalizare)

De Silviu Iliuta–cronicipebune

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.

Fragment din carte: Patul fecioarei era cel de sus, dean supra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”