Cuba-filmul meu (ultima parte).

Continuarea articolului: Cuba-filmul meu (partea a treia).

Plecam din Havana spre o insula, Cayo Largo.
Plaja, soare, palmieri si oameni primitori. O insula de unde nu vrei sa mai pleci. Dar… spre care nu vreau sa mai zbor. Cursa interna cubaneza-Air Gaviotta. Avionul este unul rusesc cu elice, de prin anii 60. Un fost avion militar, cu doua gemulete, adaptat pentru pasageri. Interiorul nu este capitonat si se vede tabla. Bagajele sunt prinse cu niste sfori pe rafturi metalice, chiar langa pasageri.

Decolam. De aici incolo ruleaza o pelicula proasta de actiune. Genul filmului: prabusiri stupide de avion fara terorist la bord. Am zburat 40 de minute, dar a fost cel mai lung zbor din viata mea. Avionul castiga si pierde altitudine din 30 in 30 de secunde, am senzatia ca sunt in montaigne-rousse, iar masinaria este actionata de un betiv, care ba adoarme, ba invarte manivela. Din cand in cand, din rafturile metalice care se balangane ingrozitor, mai cade cate o geanta. O unghie imi strapunge pielea. E unghia prietenei mele, o sa i-o inapoiez la aterizare. Daca mai aterizam. Unii copii se distreaza de mama focului, iar altii plang. Aud „Tatal Nostru”, rostit de parintii din jur, in toate limbile pamantului. Miroase a ars. Ma uit sub scaunul meu de plastic, ca in tramvaiele de pe vremuri, si vad un firicel de curent. Avionul se zgaltaie ca si cum si-ar da ultima suflare. In toata nebunia aia, apare un cubanez imbracat in uniforma, cu aceleasi manusi albe, avand in mana o tava. „O bombonica, senor?” Toti tipau, erau speriati de mama focului, iar steward-ul avea o liniste in privire, un calm. E ca si cum mi-ar fi spus: „Turisti prosti si slabi de inger. Noi asa zburam in fiecare zi!” Am luat o bombonica si m-am linistit pentru vreo zece secunde. Pina la bubuiala pe care am auzit-o venind de sub mine.

Coborau rotile avionul. Aterizam. Strigate, cruci si bombonele. Pare un film prost, stiu ca nu e credibil. Dar ce urmeaza e suta la suta adevarat. Punem rotile jos, pilotul deschide usa si il striga pe steward. Acesta se lasa pe vine si loveste cu piciorul un buton. Se deschid scarile avionului, pe care le taram pe pista cateva minute, cateva sute de metri. Sau kilometri. Sau o eternitate. Pina ne oprim. Toti turistii zac aruncati pe scaune, printre bagaje. Nu imi amintesc cand am ajuns la baraca de lemn care purta numele de Aeroport. Imi amintesc doar ca atunci cand l-am vazut pe pilot carand geamantanele pasagerilor si asezandu-le pe masa de beton din fata noastra l-am intrebat de ce a coborat scara. „Pentru aterizare, senor. Ajuta la franare!” Este perfect, acum, ca am si explicatia, putem merge la plaja. Mai trebuie doar sa asteptam sa vina de acasa paznicul aeroportului si sa deschida lacatului de la poarta de fier care ne impiedica sa iesim.

Apoi… Marea caraibelor e a noastra.

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro sau telefonic, la numarul 0314382822.

Fragment CARTE: „-Pi*da mă-sii, iar bruiază semnalu’ nenorociții ăștia de securiști! F*tu-i în cur pe mă-sa!
El e tata. Injuratura cu curu’ si cu mă-sa, ani de zile m-am chinuit să înteleg ce vrea să zică. Chiar și când am inteles cuvântul cu “f”, tot nu pricepeam cum voia tata să f*tă în cur un securist pe care să îl urce în spatele mamei lui.
-Întotdeauna securiștii ascultă ce vorbești la telefon, bombănea tata și dădea volumul radioului mai încet.
O bună bucată din copilărie am crezut că un securist este un pitic care locuiește în interiorul telefonului nostru. După ce adormeau ai mei, mă trezeam noaptea, ridicam receptorul și șopteam:
-Hei, securistule, ai mâncat azi? Ești bine? Vezi că tata vrea să te fu*ă în cur mâine! Vrei să îţi dau un fursesc și să-ţi citesc o poveste, securist mic?
Mama n-a ințeles niciodată de ce receptorul telefonului nostru era plin de firimituri dimineaţa.”

Paginile mele: „Toate titlurile bune au fost date”, cronicipebune, silviu iliuta.