O dragoste din alta lume

Cum ne batem joc de Bucuresti – 1.

Inainte de Primul Razboi Mondial erau in Bucuresti aproximativ 40 de sali de cinema si spectacol in aer liber. Erau detinute de artisti, producatori de teatru si varietati sau de diversi investitori.
Mai intai, erau gradinile. Conceptul era minunat si, din pacate, a disparut. Bucurestenii se imbracau frumos, doamnele isi puneau rochiile bune, luau umbrelute cu dantela (chiar daca nu era soare sau ploaie, moda cerea asta), iar barbatii se intoleau si ei ca de iesit la sosea”, cum zicea bunicul meu. Luau loc la o masa si asteptau spectacolul, cuplete politice sau de moravuri, dans, varietati. Se spuneau lucruri cu si fara perdea, se caricaturizau conducatorii vremii, iar spectatorii „nu stateau niciodata ca la teatru, ci comentau incontinuu” (tot bunicul).
Apoi erau cinematografele in aer liber, unde bucurestenii vizionau
jurnalul de stiri sau filme mute. In general, se aduceau comedii, acestea prindeau cel mai bine.
In cazul in care ploua, oamenii se mutau inauntru. chiar si in mijlocul spectacolului. Cei de la Gradina Union se transferau imediat in sala Walhala. Slavici, I.L. Caragiale, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri si Titu Maiorescu frecventau locul.
In jurul gradinilor erau galerii cu matasuri si „nimicuri”, unde bucurestenii mai cascau gura inainte de masa si spectacol.

Acum niste ani, prin 2012, am mers intr-o prospectie – pentru un proiect care nu s-a mai realizat – in fiecare loc din Bucuresti in care a fost o astfel de gradina sau cinema..Unele nu mai exista deloc, sunt acoperite cu blocuri odioase sau cu baraci. Altele sunt ruine, pline de gunoi, rahati si graffiti. Daca faci greseala sa te uiti la niste poze vechi cu o gradina (sunt in monografii), in timp ce te afli acolo, te apuca disperarea. Daca ai o farama de creier si jumatate de suflet, nu poti intelege cum bijuteriile astea care fac parte din cultura bucurestenilor, din felul lor de a fi, de a interactiona, de a critica ce nu e bun, de a se distra, au ajuns in halul asta.

Cinema Capitol, spre exemplu, din Bulevardul Elisabeta, s-a deschis in 1912 sub numele Cinema Clasic. Regele si Regina Romaniei au participat la proiectia filmului in 5 acte „Tigancusa de la iatac” (foto afis, adaugata informatia cu scris de mana), in 1923.
Azi, iti plange inima. Dincolo de zidul acela se afla unul dintre cele mai cele mai elegante cinematografe din Bucuresti, iar in spatele lui este Gradina de Vara Capitol (Alhambra). Ambele spatii se afla in proprietatea Romania Film, care are bani pentru tot felul de alte proiecte, nu si pentru aceste gradini. S-a mai incercat ceva in parteneriat public, s-au mai organizat spectacle, dar locul arata deprimant. Pana acum nu am avut la primarie si la Cultura un om destul de interesat sa reinvie locurile astea senzationale si ma tem ca nu vom avea nici de acum incolo. Suntem prea nesimtiti sa ne pese, in timp ce locurile astea mor incetul cu incetul, napadite de buruieni.

 

 

Oferta speciala la CARTI!
“Cronicile

PAGINI DE FACEBOOK: Silviu Iliutacronicipebune

De Silviu Iliutacronicipebune

Cica e oferta la carti, de Sarbatori, tine cateva zile. Ambele carti la 49 de lei. Las link aici:
https://bookzone.ro/produs/pachet-silviuiliuta-semn/

Fragment din cartePatul fecioarei era cel de sus, dean supra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”
aaa

 

„A venit elvetianul la noi la tara, de Craciun.
Şi l-am parcat în camera cea mai bună, cea de oaspeţi, cu salteaua de dormit aruncată direct pe laviţă şi cu sticle de băutură străine pe post de bibelouri în vitrine. Agăţată de un cui este o candelă care arde mereu, în memoria bunicului, iar pe perete te izbeşte o mare poză cu el. Era la o terasă la Neptun, prin anii ’70, singura dată când bunicul meu a ajuns să vadă marea. „Am făcut plajă șapte zile din șapte! Nimeni nu a mai prins atâtea zile frumoase la rând!“ se mândrea el.
Multe pagini din revista „Magazin Istoric“ pe pereţi, cu tot felul de domnitori. Aceasta fiind camera cea bună, nu a fost decorată cu poze din ziare de doi lei, ci au folosit hârtie lucioasă.
– It’s so exotic! Who is this?
Îmi arată altarul cu poze de pe pereţi.
– El e bunicu’, el e Cuza, aici e un verişor care a căzut din căruţă acum treizeci de ani, în stânga e Ştefan cel Mare, aici o avem pe bunica, atunci când era mică, Mihai Viteazul, fata de la pagina 5.
– Toţi rude?
– În ţara asta all are rude! ALL rude here! Mai puţin curva de la pagina 5! ţipă unchiul.”
#cronicileunuibarbat

Lasă un răspuns