Cum se organizeaza pesedistii pentru miting.

Document intern PSD, scapat pe net, de la filiala Constanta.
Trebuie spus ca:
1. Baietii astia se organizeaza ca o corporatie. Una din aia pe care o urasc mult. Parca citesc mailul unul sef de departament pentru angajatii din subordine: sedinta la 7, aduceti hartii, pixuri, insigne, tricouri, scoateti de la naftalina pancartele de la 23 August si cravatele rosii, unghiutele sa fie curate si temele facute.
2. Cine naibii de la opozitie sau din societate civila e in stare sa se organizeze asa? De la PCR incoace niciun partid nu a avut atata ordine, disciplina si supunere in randurile sae. Astia sunt ca o armata bine pusa la punct in teritoriu. Pe mine acest email ma sperie, imi dau seama ca la niveul asta de organizare (trasare se sarcini si executie, daca vreti) nu vor ajunge altii prea curand in Romania. Grupe, sef de grupe, stegulete, toate detaliile. Tinerii utecisti ai tarii.
3.Pentru pesedisti: bai, ati uitat sa le spuneti  ce poze sa aduca! Daca vin unii cu portrerul lui Iohannis sau cu pancarte “Bravo, Codruta!”, ce va faceti? Sa nu mai scapati data viitoare!
FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

 

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”