Doamna Firea „surprinsa” intr-un autobuz, cu lavaliere montata:

Iata cateva declaratii:
Pandele: „Intr-o noapte s-a trezit urland. Mi-a zis:
-Pandele, o sa mor, nu am lavalieraaaaa!
-E 3 dimineata, iubirea mea!
-Pandele, e ora cand ma poate „surprinde” Gadea cu o echipa. Daca vin, ma gasesc fara lavaliera si pleaca?!
Altadata eram doar amandoi, in sufrageria mea vapor. Am sarutat-o, apoi am vrut sa ii dau sacoul jos.
-Pandeleeee! In viata ta, cat oi fi tu primar la Voluntari, sa te mai puna dracu’ sa imi dai sacoul jos! Am lavaliera pe el!
-Dar vii de la interviu!
-Asta e pentru Liviu, fraiere! El asculta!”

Liviu Dragnea: „Nu este adevarat ca lavaliera aia e pentru mine. Eu nu stiu nimic din ce fac cei din PSD. Fiecare in partid este liber sa faca ce vrea. Si dezmint categoric! Eu nu ascult niciodata ce vorbesc cei din partid la televizor sau acasa la ei! Mi se face doar un rezumat.”
Gabi Firea: „Lavaliera face parte din viata mea. E viata mea! Eu mor daca nu apar o zi la televizor. Odata am facut dus si mi-am dat seama ca nu am lavaliera lipita de piele. Am intrat in panica, am inceput sa tremur si am iesit in patru labe din baie. Mi-am luat camasa care avea montata lavaliera pe ea si am intrat inapoi in dus. A fost cel mai greu moment al meu de cand sunt primar. Sper sa nu mai trec prin asa ceva. Fara lavaliera ma simt… goala!”
Gadea Mihai: „Eu ma mai plictisesc uneori si trimit echipe care o surprinda pe Gabi. Unii au surprins-o la biserica, altii in autobuz, altii prin parcare. Ce vreau e sa zic e ca de fiecare data e pregatita, are chiar si foi cu ce o sa zica. Desi niciodata nu stie intrebarile, pentru ca sunt surpinzatoare, ea are raspunsurile scrise inainte si ni le trimite pe mail. E uimitor! Acum am sunat-o, spre exemplu, si i-am spus ca o voi surprinde surprinzator peste vreo doua ore, cand va alerga in parc cu lavaliera deja montata.”

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu IliutaCosta 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.  

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

rddw

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *