Intr-un sat din judetul Vaslui a descalecat Episcopul Husilor, de pe calul sau de 100 000 de Euro. Mai precis, de pe toti cei 300 de cai.


Si pentru ca pantofii sai sfintiti nu au voie sa ia contact cu cele lumesti, adica cu praful de pe drum, a cerut sa i se intanda covoare. Iar acesta nu e un banc.
Satenii au strans bani si i-au cumparat covoare, intinse de la sosea pana la locul unde urma a fi ridicat un lacas de cult.

Satenii amariti nu au fost lasati sa il atinga pe smecher, fiind tinuti la distanta de un bodyguard cu sutana.
„Sub protecţia anonimatului, mai mulţi preoţi din Vaslui au relatat că la fiecare sfinţire, Episcopul Corneliu percepe o anumită taxă pentru a oficia sluja, sumele variind între 2000 şi 3000 de euro, iar pentru meniu organizatorii trebuie să-i respecte preferinţele. ” (Adevarul)

Se nasc urmatoarele intrebari. Si i le-as adresa Patriarhului Daniel sau purtatorului de cuvant al Patriarhiei. Cu tot respectul, dar Episcopul Husilor este un sfant si nu pot ajunge la el cu intrebarile mele.
1. Data viitoare cand popa asta smecher va ajunge intr-un sat, ce covoare trebuie sa achizitioneze satenii? Rosii simple sau persane? Daca omul se crede la Cannes, este necesar sa chemam si paparazzi?
2. Cum il ajutam sa devina actor? Daca cineva i-ar da in sut in sfantul dos preotesc ar fi un pas inainte?
3. Il poate ancheta cineva pe Inalt Prea Presupusul Hotoman? Sau lui nu i se aplica legile lumesti?
4. As vrea sa il ating si sa-i zic: „duuu-te, maaaa, nene, de aici!” Se cade sau nu sunt in bun crestin?
De Silviu Iliutacronicipebune

Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu IliutaCosta 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.  

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *