In Romania, ajungi „nutritionist” in zece zile!

 

M-am intanit intamplator cu o doamna pe care o stiam de vreo 15 ani, de cand lucra la receptia unui service auto si ma suna de fiecare data dimineata cu voce stridenta, cand era reparata masina sau cand imi expira nu stiu ce asigurare.
Azi mi-a zis ca nu mai lucreaza de 7-8 ani in industria auto si s-a facut nutritionista. Am intrebat-o cum dreaq, practic, te faci asa din senin nutritionist, medic, dupa ce stai la receptie 10 ani de zile? E ca o meserie care vine de la Dumnezeu si care ti se da ca merit deosebit pentru ca ai reusit sa ii suni pe oameni la timp cand erau masinile reparate? A zis ca haha, glumetule, nu, nu e asa usor, ma! „Am tinut cura si am facut cursuri, doua zile odata de careva luni”. In total? „In total vreo zece zile!”
Ii merge foarte bine, e medic cu studii de zece zile, iar pe cartea ei de vizita scrie „nutritionist+detox”. Detox e altceva, pe asta a invatat-o pe net, a cumparat noste cursuri so niste kit-uri.
Are clienti multi. Le livreaza personal in fiecare zi un lichid incolor care te scuteste sa faci sport si niste mancare, cantarita, aleasa pe spranceana si bagata in niste casolete cu „mic dejun, pranz si cina” scris pe ele, ca sa nu le incurci ca nebunul. Vazandu-mi tesutul adipos a zis sa imi prezinte masa de pranz care cuprindea o zeama de un roz dubios, careia ea ii zicea supa de peste cu orez, un pastarnac la gratar, o bucata de pui cat degetul mic si „un biscuitel de orez in ciocolata neagra” – la desert. Dieta are un nume japonez sau coreean, l-am uitat, si slabesti 5
kg. in zece zile, cu conditia sa bei si toata zeama aia, medicamentul, care topeste grasimea. Nu stie ce are in compozitie, e secret – altfel ar avea toata lumea, dar vine din Asia in niste fiole, iar ea le dilueaza. Nici nu costa mult, la un calcul rapid cu vreo 3-4000 de euro esti om. Practic platesti casoletele alea cu haleu, fiolele fiind din partea casei.
A fost fascinant sa o ascult si mi-am dat seama ca in zece sedinte pot ajunge si eu nutritionist, ca tot ma gandeam asa ce voi face in viitor. Televiziunile gafaie, lumea nu prea citeste in general, pe zona de cultura e totul pe duca, asa ca o cariera noua mi-ar prinde bine.
Acum mi-am pus o bere, am luat o saorma de la colt si ma gandesc serios la asta. Oare trebuie sa-mi gasesc mai intai un job la
service?

 

Oferta speciala la CARTI! Cu autograf:

PAGINI DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Cica e oferta la carti, de Sarbatori, tine cateva zile. Ambele carti la 49 de lei. Las link aici:
https://bookzone.ro/produs/pachet-silviuiliuta-semn/

Fragment din carte: Patul fecioarei era cel de sus, dean supra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”

 

„A venit elvetianul la noi la tara, de Craciun.
Şi l-am parcat în camera cea mai bună, cea de oaspeţi, cu salteaua de dormit aruncată direct pe laviţă şi cu sticle de băutură străine pe post de bibelouri în vitrine. Agăţată de un cui este o candelă care arde mereu, în memoria bunicului, iar pe perete te izbeşte o mare poză cu el. Era la o terasă la Neptun, prin anii ’70, singura dată când bunicul meu a ajuns să vadă marea. „Am făcut plajă șapte zile din șapte! Nimeni nu a mai prins atâtea zile frumoase la rând!“ se mândrea el.
Multe pagini din revista „Magazin Istoric“ pe pereţi, cu tot felul de domnitori. Aceasta fiind camera cea bună, nu a fost decorată cu poze din ziare de doi lei, ci au folosit hârtie lucioasă.
– It’s so exotic! Who is this?
Îmi arată altarul cu poze de pe pereţi.
– El e bunicu’, el e Cuza, aici e un verişor care a căzut din căruţă acum treizeci de ani, în stânga e Ştefan cel Mare, aici o avem pe bunica, atunci când era mică, Mihai Viteazul, fata de la pagina 5.
– Toţi rude?
– În ţara asta all are rude! ALL rude here! Mai puţin curva de la pagina 5! ţipă unchiul.”
#cronicileunuibarbat