In timp ce noi ne uitam la miting, PSD da Marele Tun National.

In timp  ce noi murim de grija mitingului PSD, baieti destepti de la partid au dar Marele Tun National. Pe scurt:

“Luați-vă rămas bun de la proprietatea voastră publică. Spuneți bye-bye unor companii cunoscute și iubite de toți românii, companii profitabile care plătesc anual dividende statului român de aproape 3 miliarde de lei, bani care merg către salarii și pensii, școli și grădinițe.

Aceste companii tocmai au fost transferate către Fondul Suveran de „Dezvoltare” și „Investiții”, un fond privat administrat privat, din care nu vom mai vedea nimic. Fondul le va folosi pentru a se va împrumuta masiv. O gaură neagră, care până la urmă, în câțiva ani, va exploda, iar datoriile se vor încasa tot la buget.” (Cosette Chiricau-USR)

Cum ziceam, in timp ce noi murim de grija pesedistilor de la miting, in timp ce unii organizeaza contramanifestatii (cea mai mare prostie, putem ajunge la conflicte de strada si chiar mai rau), in timp ce noua ne este aratata momeala Kovesi, ceva mare se pregateste. Kovesi nu este nicio miza pentru PSD. Ei nu au de unde sa stie ca la DNA nu va veni un procuror si mai dur cu coruptii. Kovesi e o momeala pentru ca noi, cei care nu avem PSD in sange si la inima, sa avem despre ce vorbi. La fel si mitingul asta absolut prostesc si inutil. Momeli pentru fraieri, iar fraierii am fost noi.

Urmeaza vremuri grele. Un dond despre care  nu stim mare lucru, administrat de prieteni si prietenasi ai regimului, se va juca de azi inainte cu banii nostri. Poate ca acum nu iti pasa prea mult, dar scadenta va veni repede, peste cativa ani. Si atunci o sa doara.

 

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

 

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”