Home / Prin lume / basarabia / Inghetata la parizer. (Prin Republica Moldova -day 1)

Inghetata la parizer. (Prin Republica Moldova -day 1)

1

 

 

 

Decolam. Avion Tarom cu elice.
Habar nu am ce model de avion, dar ştiu sigur că are perdeluţă.
Perdeluţa separă oamenii simpli de cei cu bilet şmecher.
“Acolo e clasa business, îmi zice stewardesa mândră. Ei au perdeluţă.”
Dincolo de magica perdea, nimic nu părea diferit faţă de clasa normală.
“Au şampanie şi perdeluţă”, completează ea. “Asta e diferenţa. Şi 200 de euro.”
Stau pe rândul 6. Îi zic colegului ca data viitoare să el aducă şampanie, că aduc eu două perdeluţe.
Pun una la rândul 5 şi una la rândul 7 şi îmi fac propria clasa ultrabusiness.
Primul semn că partenerii mei de avion nu sunt români: nu se aplaudă la aterizare.

Chişinău
Taximetristul, un luptator de K1 incrucisat cu un rugbist, ne ia de la aeroport. Are o Lada veche, care miroase a scurtcircuit. Îmi amintesc cu drag şi nostalgie de mirosul de scurtcircuit din copilărie. Prizele din şcoală generală, cele din atelierul de lucru manual, unde înfigeau colegii mei foarfece si pile de fier, miroseau la fel. Aşa că şoferul îmi inspiră ceva familial, încredere.
“Vreţi să va duc la stăpâna care cunosc eu?”, ne întreabă el.
“Poftim?”
“Dacă vreţi dumneavoastră, stăpâna mea are aşa nişte urechiuşe de porc! Lăsaţi bagajele la hotel şi sun stăpână să vă dea urechiuşe.”
Mă uit la colegul meu, apoi la colega. Îmi iau inima în dinţi şi întreb:
“Stăpâna? Că în 50 shades of Grey? Perversiuni cu urechi?”
“Nu ştiu eu asta. Stăpâna Olga, are câteva mese şi este cunoscută pentru urechi”
O stăpână cunoscută pentru urechi. Asta suna in capul meu cam ca: ” o nava spatiala renumită pentru carii”.
Poate că are nişte urechi de extraterestreu sau de porc. Sau ceva ieşit din comun.
Sună bine. Nu cred că o să mă plctisesc trei zile în Moldova.
La dracu’, de ce nu?!
23
Taxiul opreşte în faţa unei bodegi.
Deducem că stăpâna este o patroană de restaurant, iar urechile un fel de mâncare. Bine măcar că nu ne luăm bice la fund azi.
“Curechi se cheamă”, ne zice doamna Olga. „El e rus, nu vorbeste bine.”
„Rusnac, da”, o aprobă rugbistul.
Meniul doamnei Olga este o poezie! Dar şi o proză sau un pamflet.
Mi-e greu să aleg.

“Desert aveţi?”, întreb. „Îngheţată?” Am şi eu boala mea…Sunt consumator industrial de inghetată.
“Doar la salam mai avem.”
“Doar la…” Ce naiba zice????
“Salam! Asa, ca un fel de parizer vasăzică…”
“Înţeleg. Dar îngheţată aveţi?”
“Îngheţată la salam, da. De fructe. Si cacao, pare-mi-se!”

r
Îmi vine să plâng. Chiar îmi arde buza după o îngheţată. Încerc altfel:
“Icecream? English?”
“Yes, ai spik inglish, bat is za seim: aiscrim salami…”
“Ok, vreau!”
Stăpâna Olga trânteşte pe masa noastră o bucată mare de parizer. Scoate un cuţit de tăiat porcu’ şi începe să-l felieze.
“Acesta este îngheţată. Bun sau nu bine?”
Felia de parizer, are, în mod ciudat, dincolo de coajă, îngheţată de vanilie.
Atâţia ani trăiţi degeaba! Mare consummator de îngheţată ce mai sunt şi eu!
Am mâncat-o în toate felurile: la cornet, la cutie, la găleată(America), la hârtie. Chiar şi de pe jos.
Dar nu mi-a trecut prin cap niciodată că o să o mănânc îngheţată la parizer.
Are un gust de…
&PAGINI DE FACEBOOK: Silviu Iliutacronicipebune

 

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
aaa

 

 

 

Check Also

Cuba-filmul meu (partea a treia)

Continuarea articolului: Cuba-filmul meu (partea a doua) Caini vagabonzi, autobuze ca acelea din Bucuresti din anii …

29 comments

  1. Hai ma lasi, cu asta ai ramas doar? Esti un idiot, Republica Moldova are multe de aratat si oferit, Chisinaul este un oras superb, ai fi putut sa descrii altceva.

    • Este, e adevarat. Imi place Moldova. Multumesc pentru cuvintele frumoase.

    • Este blogul lui si scrie ce vrea el. Daca omul are simtul umorului, evident ca-i atrag atentia picanteriile din peisaj. Daca toti moldovenii ar fi la fel de solemni ca si tine , turistii din Romania ar trebui avertizati pe canal diplomatic ca in Republica Molodova nu e indicat sa se amuze de anumite detalii mai „pitoresti” observate acolo pt. ca risca sa primeasca vreo ranga in cap de la un idiot sobru, lezat din senin in fibra lui patriotica.

      PS. Mancarea cu urechi de porc este numita „curechi” de stapana din Republica Moldova ? N-as fi ghicit niciodata asta, citind doar denumirea din meniu. Si m-ar fi socat sa ma trezesc pe masa (chiar daca nu sunt vegetarian)cu o farfurie plina cu urechi de porc pt. ca am comandat curechi, fara sa intreb ce contine felul respectiv de mancare. La romani, ca regionalism, „curechi” inseamna „varza”.

  2. Nu inteleg de ce oamenii care nu au haz intra pe blogul tau 🙁 Faci o cronica amuzanta despre marile (sau micile) probleme ale oamenilor (a)normali! Mie mi-a placut si nu mi se pare deloc ca ai fi luat in deradere minunata Moldova! Plus ca e vorba de inghetata, la naiba:)

  3. haha! Am ras cu pofta! Plombir e inghetata copilariei mele, atunci cand mama ne cumpara, era sarbatoare! Fericire! Ma bucur ca ai ajuns pe meleagurile noastre, te sfatuiesc sa mergi pe la tara in perioada de vara, la Nistru, pe la tarani prin gradini, sa gusti din vinurile noastre. Mult noroc in continuare, fain articolul. Sa mai mananci salam :))

  4. Yo zic ca este banc ( inventat de vreun conational aclimatizat p’aici) „viralul” ca romanii din avioane aplauda pilotii la orice aterizare reusita. Adica, nu vad de ce ar trebui sa fie asa de stresati romanii, comparativ cu alte natii, ca au ajuns teferi la destinatie, incat sa aplaude fericiti ca pilotul avionului nu a fost un psihopat terorist, dornic de „sinucidere” colectiva. Yo niciodata n-am simtit impulsul sa aplaud pilotul la aterizare, indiferent de nationalitatea lui. Mi s-a parut absolut firesc ca omul pilot sa-si faca datoria pt. care a fost instruit si pt. care este platit, astfel incat toti cei care zburam impreuna cu el, ca pasageri de buna credinta, sa nu avem viata pusa in pericol pt. ca, in jocul sortii, ne-am urcat intr-un avion pilotat de un psihopat deprimat de viata lui si dornic sa aduca moartea si sa provoace suferinta la cat mai multi.

    • Domnul Varza(nu e jignire, doar am tradus:))), eu am trait bancul cu aplaudatul de zeci de ori. Deci, nu..nu e banc. Pot sa iti spun ca mexicanii din sud fac mult mai urat. Au gaini in avion, urla la aterizare si gainile fac ca toti dracii.

      • Daca tu confirmi asta, asa o fi. Eu imi aduc aminte de un articol citit in presa, cu mult timp in urma, cred ca imediat dupa decembrie ’89, in care unul povestea,cu o usoara ironie patriotica, cum ca pilotii romani sunt aplaudati de pasageri la fiecare aterizare reusita. Si zau ca m-am intrebat atunci ce aterizari or fi facand ai nostri incat lumea simte nevoia sa-i aplaude. Mai tarziu, cand am mers prima oara cu avionul (chiar semana cu un autobuz zburator, din ala ca al mexicanilor, care asa ne-a zdruncinat, de parca tot in gropi dadea), abia am asteptat aterizarea. Nimeni n-a aplaudat.Erau muti si cam palizi toti pasagerii. Unii au si vomitat in timpul zborului. Am mai zburat dupa aia (de nevoie)si in conditii normale si tot asa,nimeni n-a aplaudat la aterizare. Din acest motiv m-am gandit ca era de banc faza cu aplaudatul, prin raportare la hardughiile pilotate care puneau cu adevarat in valoare maestria pilotilor romani.

        • apropo….
          in Rusia este o disutie apriga pe tema – „de ce noi rusii ne facem de ris si aplaudam in avion”
          asa ca nu stiu de unde rusofobia asta la romani, sunteti pe o faza -))

    • Nu numai romanii aplauda, insa noi avem tendinta de a ne considera natia cea mai naspa din lume si asta chiar nu inteleg de ce!!
      sambata am venit cu un zbor din Anglia in Olanda operat de KLM si s-a aplaudat la aterizare, de altfel una usoara si fara nici un fel de emotii; romani nu eram decat eu cu familia, in rest englezi-majoritatea-si olandezi.
      In schimb la zborul din Olanda la Buc, majoritatea romani, nu s-a auzit nici macar un sunet…nu mai vorbesc de aplauze!!

  5. hehe, „ghini” ai venit în Moldova, ţara mămăliguţei şi a vinului, aştept partea a doua 😀

  6. acuma nu baga in seama cuvintele „frumoase” spuse de oameni…e interesant articolul

  7. Ati ratat un restaurant bun dacă V-a dus taximetristul la o „bodega”. In mod normal, in restaurantele bune nu se serveste Înghețata asa… „la parizer”, prima data aud, eu sunt din Chișinău .
    Cea pe care ai pus-o in poze, e ambalata intrun mod asemanator cu parizerul, dar e delicioasa.
    Sper ca ati mincat si intrun restaurant bun la Chișinău. Altfel, mi-ar părea rau…

  8. Mi-a placut articcolul, imi amintesc cu placere de copilaria din Moldova si inteleg forte bine detaliile „mai piparate”, sper sa intalniti cat mai multi oameni bunavoitori, ca na, mai avem si mai rautaciosi… la final poate faceti si un articol cu ce v-a placut mai mult… m-a prins un dor de casa!!! poate la anul viitor reusesc sa prezint si eu Moldova unor prieteni straini!!! succes!

  9. Aplaudatul este o forma de admiratie. nu ar trebui sa ne fie rusine cu asta. Doar pentru ca americanii sau englezii nu aplauda, nu inseamna ca suntem inapoiati. Putem face trademark din asta cu usurinta.

Lasă un răspuns