Iubito, au venit dinozaurii in oras.

*cele mai recente articole pe facebook/cronicipebune

Iubito, sunt sub masa si plang.
Mi-e frica!
Stii cand mi-ai zis ca vin prietenele tale in vizita? Si ca ajung inaintea ta?
Ei bine, am deschis usa si…
Nu te intoarce acasa! Ne-au invadat dinozaurii!

Cu ultimele puteri, iti fac niste poze de sub masa:

Sunt terorizat!
Nu stiu daca sa mai ies de aici.
Un tiranozaur din asta ma cauta prin casa. Striga la mine sa ii dau un pahar de vin.
Desfacator nu ii trebuie, cred ca se descurca cu unghiile.
Unul s-a descaltaaaaat! Am facut pe mine de teama!
Oare simte mirosul de barbat ud?! Cred ca a tras multi barbati in teapa in ghearele alea.
Cred ca poate face orice cu ele: sa pescuiasca, sa taie lemne, sa prinda pasarica din cuib.
Numai sa spele pasarica nu cred ca poate. Ca zgarie cuibul.
Alt dinozaur vorbeste cu tine la telefon. Nici nu am stiut pana acum ca astia au telefoane!
Uite ce maini are, cum dracu’ tasteaza?!  Are doua randuri de gheare!

A pus mana pe coltul mesei. Ma cauta!

E groaznic, iubito!
Suna-le pe prietenele tale si spune-le sa nu mai vina la noi. Sa fuga din oras!
A, si inca ceva:
Daca si tu vii acasa mascat in dinozaur din asta, poti sa te muti deja la ma-ta!
Ca ea are sange de reptila.

*cele mai recente articole pe facebook/cronicipebune

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.  

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”