Jocurile anilor ’80:)

LAPTE GROS

Un joc pe care daca l-ar vedea mamele din ziua de azi ar striga: „va rupeti spatele, mama!”
Dar noua ne placea, mai ales pe la 13-14 ani. Stiu ca regula era sa reusesti sa ii tii in spate pe cei care sar, dar mai important pentu noi, baietii, era ca persoana din fata noastra sa fie fata.

 

 

BÂZA

Jocul la care te puteai razbuna pe unul care nu-ti placea.  Jucatorul se intorcea cu spatele si tinea palma pentru a fi lovita. Cand aveai boala pe individual care „se punea”, ii carai o lovitura de s-o tina minte. Ghionul tau intervenea atunci cand el ghicea cine l-a lovit, pentru ca deveneai victima urmatoare.

FRUNZA

Doua echipe, de la 2 la 10 oameni fiecare. Principia de baza: fuga si imbranceala.

F = Galusca fermecata-nu aveai voie sa fii tras afara de aici
M = Galusca moarta-
Triunghiul verde = “frunza”
Scopul fiecarei echipe era ca un om sa ajunga in casa celeilalte si sa calce triunghiul verde Mai erau reguli ca „tinerea culoarului” etc…

Era un fel de shooter game, cu scopul de a cuceri cazemata altuia. Numai ca noi faceam grafica 3D direct pe asfalt si in loc de personaje eram chiar noi. (poza Andy Vasilescu)


TARA, TARA, VREM OSTASI!

-Tara, tara, vrem ostasi!
-Pe cine?
-Pe Ionel!
Si Ionel incerca sa sparga randul echipei din fata. Daca reusea, lua in adversar, daca nu, intra in echipa adversa si Ionut ajungea in fel de dezertor. Grasanii erau avantajati. Nu le aveau ei cu fuga, dar si cand ajungeau la baraj, rupeau tot!

CASTEL

Pietrele plate, una peste alta, erau daramate cu o minge de tenis. O echipa incerca sa puna pietrele la loc, iar alta vana cu mingea, incercand sa ii atinga pe ceilalti.

N-am uitat de SOTRON, ELCASTICUL, TARILE… dar astea se mai joaca si astazi.
PAGINILE MELE DE FACEBOOK  Silviu Iliutacronicipebune

Acum poti FACE COMANDA PENTRU NOUA CARTE, „AM GASIT UN TITLU”, pe www.bookzone.ro. Transport GRATUIT, daca iei si „Toate titlurile bune au fost date”
Daca ai chef sa citesti, comanda pachetul aici sau telefonic: 031-433.51.65
P.S Se livrează și internațional.

„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
.”

rrrr

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Paginile mele de facebook: cronicipebune, silviu iliuta.

Lasă un răspuns