Home / (Pro)stirea zilei / La Europenele de Gimnastica de la Cluj… PLOUA.

La Europenele de Gimnastica de la Cluj… PLOUA.

Cluj, ieri.
În sala unde se antrenează sportivii de la Campionatele Europene… PLOUĂ!  Sportivi din 37 de tari…
Am vazut interviurile de la televizor, iar cei de acolo dadeau vina pe vreme. Pe fatalitate. Pe soarta. Pe oricine altcineva.
Cei care se ocupa cu intretinerea salii nu au nicio vina. Sunt ingerasi. „Ploua, domnule! Ce sa facem daca ploua?”
Cei de la Federatia de Gimnastica nici atat. Sunt putini si depasiti.
Pai atunci de ce mai organizam asta? Sa ne facem de ras? Nu mai bine ii lasam pe bulgari, care sunt mai putin depasiti? Cui foloseste daca ne prezentam in halul asta? Nu ne-am facut destul de ras la meciul de fotbal cu Danemarca, cand gazonul era format din nisip amestecat cu noroi? Ne mai trebuie si asta?
Fosta antrenoare, Bitang, aflata acolo ca spectator, a pus mana pe mop. (foto: Dorin Chiotea) „Priviti fotografia anului 2017: Doamna de Fier Mariana Bitang vrea o sala de antrenamente civilizată pentru sportivi. Iar pentru asta e gata să facă orice, inclusiv să dea cu mopul la Campionatele Europene Petrom. «Noi suntem voluntari pe aici», îmi spunea cu subînţeles inegalabilul Octavian Bellu. Gimnastica cu glorie şi raze de lumină pentru Mariana nu înseamnă doar glamour, ci deseori şi râvnă de tip low cost. Admiraţia sincera a unei femei de serviciu istovită lângă găleţi e parte din peisaj. Jur că ma înclin fără alte cuvinte!”, a scris Dorin Chioțea pe contul său de Facebook.

De unde se vede treaba ca si Clujul e totusi in Romania. Priviti si grafica, facuta de o firma azera, castigatoare a unei licitatii. Sandra Izbasa, saraca, a ajuns sa concureze pentru Polonia, iar Larisa Iordache pentru Portugalia si Croatia. (sursa poza: Emil Hossu-Longin)


Pe bune?!

AI CARTE, AI PARTE! „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro

Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
cover_blogb

 

Check Also

Se cauta un manechin, prin Mamaia.

Yo, yo, boss! Sunt eu, Mugurel Hipsterel. Sunt in Mamaia de 4-5 zile, am spart …

Lasă un răspuns