M*ie PSD e strigatul muncitorului roman, al medicului, al profesorului, in ziua de salariu, cand vede fluturasul cu 1300 de lei si ii vin in minte toate promisiunile Olgutei.

M*ie PSD e urletul romanului care afla ca inca un corupt care a furat miliarde a iesit din puscarie, iar Statul n-a rexuperat niciun banut.

M*ie PSD e sila romanului care ii vede moaca ranjinda a analfabetului cu doctorat plagiat Robert Negoiță, care spune: „Nu vedeți că toți avem dosare penale? Ce facem, ne dăm demisia toți?”

M*ie PSD e disperarea romanului care ajunge in spital, intr-o camera cu mucegai, fara aer conditionat si cu gandaci, apoi iese de acolo cu 15 infectii in plus. Asta in timp ce una ca Firea da milioane de euro pe iepurasi roz, concertr cu Cerebeli si alti prieteni Intact.

M*ie PSD e scarba celor neputinciosi care ii vad pe hoti dand ordonante si legi ca sa poata fura linistiti.

M*ie PSD e impulsul de a voma cand vezi la televizor cum, printre cativa dinti stricati, ies vorbe care iti spun ca tu traiesti mult mai bine cu PSD, dar esti atat de prost incat nu te prinzi.

M*ie PSD e furia care te cuprinde atunci cand vezi ca Prim-Ministrul tau e agramat si te face de ras prin lume.

M*ie PSD e ura care te cuprinde atunci cand vezi ca ai semeni care isi vand votul si viitorul pe o sticla de ulei si un kil’ de zahar de la primar.

M*ie PSD e tot ce poti sa mai spui cand faci 12 ore de la Bucuresti la Arad, iar banii pe care ii dai an de an pentru autostrazi dispar mereu.

M*ie PSD e disperarea parintilor din Diaspora, nevoiti sa lucreze pe afara, la mii de km de ai lor, dupa ce si-au pierdut locul de munca pentru ca fabrica la care lucra a fost furata bucata cu bucata, apoi desfiintata de smecheri.

M*ie PSD e sila, disperare, deznadejde, ura, furie, urlet.

Si, din pacate, e singura refulare care ne-a ramas pana in ziua votului cand, daca vom sta iar placizi in case sau pe Facebook, vom transforma acest “M*ie PSD!” intr-un nare: “M*ie noua, inca 4 ani!”

(poza: facebook)FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliutacronicipebune


Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la

FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta-cronicipebune

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *