In noaptea trecuta, un urs sau un betiv a varsat un tomberon de gunoi din Predeal. In apropiere, la zece metri, doua blocuri si niste baieti si fete care atarnau pe un gard in cautare fericirii din punga de seminte.

Pe strada, plin de gunoi, de la scutece la bere. Aroma de brad se imbina armonios cu aceea de rahat de bebelus si de zoaie, de la mizeriile aruncate in drum.

Si, prostii natiunii, eu si prietenul meu luam o lopata si ne apucam sa strangem zoaiele. Sincer, ma durea in cwr ca nesimtitii aia stau in gunoaie, dar mi-era sa nu vina ursul noaptea.


O mancatoare de seminte ne spune:
-Aaa, pai a varsat-o unii aseara dupa Inviere.
-Si de ce le-ati lasat asa?
-A, pai e sarbatoare! Te bate Dumnezeu!

Douazeci de metri mai incolo, alti oameni cu frica lui Dumnezeu, care au facut cos de gunoi din padure. Arunca tot la 10 metri de gardul propriu.

Stiu ca e sarbatoare si trebuie sa fim mai buni si mai intelegatori, dar… Bai, *^*****-le mama lor de oameni nesimtiti!

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliutacronicipebune

Cititul desteapta!!! Oferta:


Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la

Lasă un răspuns