Obiecte din anii ’80 explicate generatiei internet. (ep. 14)

 

RATOIUL DOLAND
Aceasta ciudata imitatie Disney nu avea doi ochi la fel. Niciodata nu stiai daca se uita la tine sau nu.

CASETE VHS
A patra din stanga se dadea numai pe sub mana. Film sexy!  Noi obtineam foarte greu ceea ce voi azi puteti viziona cu un click pe net. Daca o sa vedeti vreodata un film din asta vechi, va spun de acum: da, asa se purta si nu, nu aveau paduchi! Sper.

RADIO GLORIA.
La asta ascultam in fiecare duminica „Fotbal minut cu minut”, cu Domozina si Teoharie Coca-Cozma.
Bonus: tata lega o sarma de calorifer si una de balconul vecinului de sus.Prindea Europa Libera, din Germania, si un post dubios bulgaresc care emitea un fel de manele.

CIOCOLATA CU CONIAC
Daca mancai mai mult de doua-trei, intrai in coma alcoolica. Nu se incurcau cu coniac diluat pe vremea aia.

SIFONARIE
… pe vremea cand acest cuvand nu era sinonim cu Antena 3.
Nenea asta transforma apa in sifon. Si un amestec dubios de zahar colorat in sirop.

BRANZA TOPITA
Existau doar vreo doua feluri de branza topita: simpla si mixta. Nu pierdeam o ora la cumparaturi alegand dintre sutele de feluri de branza, ca azi. De cele mai multe ori nu pierdeam timp deloc: nu era de niciun fel.

AI CARTE, AI PARTE! „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. 

Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

Paginile mele de facebook: cronicipebune, silviu iliuta.