„Orice om ii este frica!”-un volum semnat Viorica Micle.

La simpozionul “VinArs Poetica”, desfasurat la Casa de Incultura din Videle, a fost aproape lansat volumul de proezii “Orice om ii este frica”, de Viorica Micle.
“Ideea de a scoate un volum de poezii mi-aa venit pe ulita”, ne-a declarat tanara poeta. “Chiar cand m-am intalnit cu o taranca din sat si m-a intrebat:
-A cui e vaca, Vasilica?
-E chiar vaca mea, Florica!
Atunci mi-am dat seama ca eu gandesc mai bine in rime. Mai bine decat in proza sau cum ii zice.”
Iata poezia de capatai a poetei, cea care este considerate “un al doilea Toparniceanu combinat cu George Eminescu al Romaniei”, dupa cum a spus criticul literar Olguta V.
Inainte de a citi poezia, va rog sa va asterneti la CD un covor muzical cu Mozart sau sunete din natura (animale, valuri, insect in padure, sau chiar un compozitor roman, George Enescu. Ca sa intrati in stare.

Orice om, de Viorica Micle

„Orice copac cresc cât cresc,
Dar apoi se veștejesc.

Orice stea este pe cer,
N-am altă rimă, sincer.

Orice lebădă i-e greu
Să stea cu gâtul sus mereu.

Orice cap fără neuron
Seamănă cu un bidon.

Orice frizer îi este frică
Că fierul, părul îl strică.

Orice draperie zace-n ea
O rochie maro de catifea

Oricărei ministra n-are vină
Când zice imunoglobina

Orice șef i-e frică tare
Mai ales de închisoare.

Oricine țară are munți
Cine urcă n-are burți.

Orice munți are și  ape
Și minerale, dar și plate.

Oricine program este sfânt
Mai ales de guvernământ

Oricărui om îmi da în dar
Câte un Abecedar

Orice popor stă mereu beți
Că e conduși de analfabeți.”
 
FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

 

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

 

 

Fragment din carte: Patul fecioarei era cel de sus, deasupra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”