Domnu’ Liviu nu se poate abtine. El vrea sa arate tarii ca este haios, ca are poantele la el. Asa ca, normal, fura o gluma de la Johnny:

Pe intelesul domnului Dragnea si a postacilor PSD. In viata e asa: vezi o fabrica, o iei! Vezi un fond la vreun minister, il bagi in buzunar! Asta e obisnuinta, asa e procedura.
Ce va rog eu: nu va extindeti si pe online! Nu mai luati gluma altuia, pentru ca apoi sa spuneti ca e a dumneavoastra! E imoral! Scrieti acolo la postare: de la x. Sau, daca nu stiti a cui e, scrieti: de pe net.
Mai pe intelesul dumneavoastra: e ca si cum ati luat programul de guvernare al PNL si ati pus pe el stampila cu PSD si semnatura. Bine, asta in cazul in care PNL ar avea asa ceva.
Acum imi dau seama cat sunt de dobitoc. Sa ii spui lui Dragnea ca e immoral sa furi e ca si cum i-ai spune lui Grindeanu ca e immoral sa ajungi Prim Ministru, numai pentru ca ii stergi pantofii lui Dragnea.

Sau ca si cum i-ai spune lui lui Mircea Badea sa nu fure si el glumita, pentru a face pe plac stapanilor… Inutil.

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu IliutaCosta 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.  

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

rddw

 

Lasă un răspuns