Am citit asta pe facebook la Corina Bacanu si m-a luat cu palpitatii.
Alo, Protectia Copilului, iar o sa ziceti ca n-ati stiut? Cercetam si noi cazul sau cazurile? Luam niste masuri? Cam asa ar arata o compunere a unui elev dus cu japca:
“Primul meu miting, de Ionela (10 ani)
A fost frumos la primul meu miting. Cel putin in primele 5 minute, pana s-a facut cald. Apoi am vrut sa plec, si eu si ceilalti colegi, dar doamna invatatoare ne-a zis ca daca nu scriem despre asta ne lasa repetenti. Si am stat.
La miting, toti adultii erau fericiti si bucurosi. Bine, cand am venit cu ei in autobuz, ii injurau rau pe cei care i-au carat la miting, pe primari, pe toti. Vorbeau urat si erau tristi. Dar cand au coborat din autobuze, au primit niste bani si s-au inveselit brus, ca au inceput sa strige ceva de pezede. Nu stiu cine e pezede, dar seaman cu injuratura tatalui meu cand o vede la televizor pe doamna aceea roscata care tot zice ca ii mareste salariul cand i-l micsoareaza.
Erau oameni multi acolo. Aproape toti aveau dinti si erau imbracati in rosu, ca semaforul pe stop. Agitau stegulete si strigau ce le zicea un nene de langa ei. “Sus ala, jos ala, traiasca aia!”
Pe una dintre colegele mele au pus-o sa se dea peste cap in fata unei doamne blonde cu freza ciudata si imbracata in draperie. Desi nu era saltea pe jos, ca la scoala, ea s-a dat saracuta. Ce era sa faca, sa ia 4 la Sport? S-a lovit putin la umar, dar macar n-a ramas repetenta, nu?
A fost frumos pana la urma. Pana si nenea care statea in dreapta mea in autobuz s-a inveselit dupa ce a baut spirt sau ceva ce mirosea urat dintr-o sticla de plastic.
-E apa, ma, apa! i-a zis el domnului care coordona.
Dar apa nu miroase asa.
-Doar beat pot sa-I suport pe astia! mi-a zis incetisor. Eu vin ca ma plictisesc in sat, aici mai cunosc si eu lume, mai primesc un tricou, din astea. Si cea mai mare placere a mea e sa ma apropii de ala cu mustata si sa ii strig la ureche: “Hotule!” Nici nu stie cine i-a zis, ma cauta de 5 mitinguri.
A fost frumos. Doamna invatatoare ne-a spus sa strigam: “Dancila, Dancila!” Dar noi i-am spus ca nu stim cine e, asa ca ne-a rugat sa strigam doar “Viorica, Viorica!” Ne-a mai zis ca e vorba de mama lui Danut, asa ca am strigat-o vreo doua ore. Dar n-a aparut.
Apoi coordonatorul ne-a spus sa cantam ca la repetitii pentru doamnele de la Bucuresti, care stateau ca pupezele la o tribuna. Dar noi n-am putut, nu facuseram pipi de 4 ore, eram morti de sete si nici pe femeile alea nu le cunosteam. Asa ca au pus banda si noi doar am dat din buze. Unii dintre noi injurau, dar nu s-a auzit. In cele din urma am reusit sa fac pipi pe niste foi, ascunsa sub tribuna. Au citit de pe ele, dar nenea din autobuz mi-a spus ca nu e nicio diferenta intre pipiul meu de acum si rahaturile de dinainte.
Si olimpicii la Matematica de la liceul din oras au fost la miting. Ne-au si zic mandri ca i-au tinut 8 ore si 24 de minute, doar ca sa dea flori unui domn cu dintii negri si cu mustata. Saracul, mai bine ii dadeau pasta de dinti, asa de mila mi-a fost de el… Era cu copilul lui alaturi, o fetita draguta care ii zicea Daddy.
A fost frumos la miting, dar nu prea. Nu mai vreau si la Bucuresti. Ne-am saturat sa stam in soare, sa facem tumbe, sa fim carati cu autobuzele. Vrem in parc, la film, la joaca.
Nu ma mai duc si la asta. Uite asa sunt nevoita sa ma las de scoala.”
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
