„Domnilor de la Administrativ, cei care ati montat minunile astea. Din toaleta de la etajul 2 va scriu acest mail, cu CC la toata lumea.
Stau si ma uit in ochii lui. Este Mihai, de la Marketing. Colegul meu de corporatie. Si acum de toaleta.
De cand lucrez aici nu am schimbat prea multe vorbe cu el.
Tremura. Si eu tremur. Suntem amandoi in treaba asta.
Munca de corporatist nu ne lasa sa iesim prea des din birou. Mai ales atunci cand avem deadline. Si avem mai mereu. Asa ca ne cam grabim.
Isi trece greutatea de pe un picior pe altul. Si eu la fel. Ma uit in ochii lui. Se uita in ochii mei.
Ii inchidem usor, de durere. Am vazut faza asta intr-un western. Doar ca nu avem palarii.
Apoi duc mana la catarama, miscare cu incetinitorul. El face acelasi lucru, incetisor.
Tintim pisoarele cu privirea:
14492381_1208451362526738_6391077157042237313_n
Nici nu stiu ce sa fac, va jur! Daca ma arunc spre pisoarul meu, exista riscul sa vina si el la o secunda dupa.
Oare e insurat? Vad ca nu are verigheta. Ciudat. Daca e…
Imi desfac usor slitul si ma uit in ochii lui. Privirea lui este chinuita, sufera. Oare ce e in mintea lui? Isi desface slitul.
Deja explodam…
Domnilor de la Amdinistrativ, aproape ca stam amandoi cu pantalonii in vine. Si eu si Mihai.
Ce vreau sa va intreb: noi acum ce facem? Atacam amandoi odata? Sau asteptam sa mai vina doi de la voi si o facem in patru?
Daca intarziati, ne imprietenim numai noi doi, nu e problema!

Eduard, departamentul Achizitii.

AI CARTE, AI PARTE! „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. 

Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
cover_blogb

Paginile mele de facebook: cronicipebune, silviu iliuta.

4 Comentarii la “Si acum ce facem? Ne imprietenim?

  1. Pingback: Si acum ce facem? Ne imprietenim? – Stiri.US

  2. Mihaela says:

    Wow, ce minunatie de baie! Dar nu o bate pe cea gasita de mine la „Femei”. Acolo puteam discuta face to face cu inca 3 doamne, in timp ce contemplam impreuna la nemurirea sufletului, pentru ca toate WC-urile erau in aceeasi incapere, fara pereti separatori. Iar statituv cu hartia igienica era fix in mijloc. Aveam asa un sentiment de sarbatori, ca atunci cand ne adunam in jurul bradului….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *