TARAN vs. MARLAN (mic dictionar explicativ- partea 1)

Pentru o buna folosire a cuvantului „taran”:

1. Taranul se trezeste dimineata la 5 si merge la camp.
Marlanul, la ora 5 pleaca din club. Si cand ajunge acasa isi mai pune o poza pe facebook pentru „gajika veti lui” pe care nu a reusit sa o agate.

2. Taranul subzista cu 3-400 de lei pe luna si traieste din produsele campului.
Marlanul cheltuieste 3-400 de lei pe un pachet de servetele in Bamboo si traieste din banii lu’ tata sau din combinatii.

3. Taranul planteaza seminte in pamant pentru a da roade.
Marlanii le scuipa pe asfalt.
Se pare ca acolo nu rodesc.

4. Taranul are costum popular larg, fara scrisuri.
Marlanul are tricou mulat pe burta, cu multe scrisuri gen:
a.) „de putra madre”
b.) numele unui brand renumit scris gresit sau
c.) cu o expresie ce contine cuvantul „gigolo”.

5. Taranul se uita la videoclipuri filmate la Muzeul Satului sau la tara.
Marlanul se uita la videoclipuri cu Salam filmate la Opera Romana (WTF?!)

6. Taranul asculta muzica populara la radio.
Marlanul asculta manele si la cinematograf.
Si toata lumea impreuna cu el, cand ii suna telefonul.

7. Taranul isi parcheaza caruta in curte.
Marlanul isi parcheaza masina pe trecerea de pietoni din Dorobanti.

8. Taranul bea tuica facuta de el.
Cocalarul bea whisky cu Red Bull.

Nici nu sunt scumpe. La cateva mii de Euroi te imbraci din cap pana-n picioare.
Vezi, daca ai aruncat sacosele lu’ ma-ta mare?! Om te faceai!

Cititul desteapta! Oferta speciala:

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.  

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”