Continuarea articolului: Titluri năucitoare (1)
La categoria horror:
q2
Din ciclul:

-Care este secretul fericirii dumneavoastra? O dieta echilibrata, mult sport, gandire pozitiva si  iubire?
-A, nuuuuu! Nu. Categoric NU! Eu ma multumesc cu mult mai putin: cand vreau sa fiu fericita imi chem fostul iubit sa ma stropească nitel pe fată cu acid sufluric. Stii ce bine te simti după aia?!
q1
Ati observat si voi, cand v-ati trezit? Rasaritul a disparut usor, iar lumina rosiatica a disparut dandu-si ultima suflare?
Ei , bine, DIMINEAŢA s-a stins.
De acum inainte, dupa noapte va urma direct pranzul. Ne va fi mult mai greu fara ea.
Drum bun, fată!
q3
Inviase.
Devenise un zombie cumsecade, iar ambitia lui era să se faca actor.
Voia sa joace in The Walking Dead. Au fost la auditii si a luat chiar o proba pentru un rol secundar.
Exersa actoria sugând creierul oamenilor. Prima victima a fost ziaristul care a scris acest articol.
Ajunsese chiar un zombie talentat, pina ce un nemernic, s-a intors a locul faptei si i-a curmat zombie-viata!
Rusine!

*cele mai recente articole pe facebook/cronicipebune

Fraierul care a scris asta a mazgalit si o carte. „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu IliutaCosta 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.  Transportul in Romania e numai 5,9 lei.

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

rddw

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *