Va jur cu mana pe biletul meu de tren ca atunci cand am citit stirea mi-a venit sa plang:
„Conducerea liniei Tsukuba Express care face legătura între Tokyo și orașul Tsukuba și-a exprimat „scuze pentru inconvenientele” cauzate pasagerilor.Compania a precizat în cadrul unui comunicat că plecarea trenului fusese programată la ora locală 9:44:40, însă acesta s-a pus în mișcare la 9:44:20.” Digi 24.
Bai, japonezi nebuni! Imi dau seama cat sunteti voi de inapoiati pe insula aia a voastra, de dati drumul trenurilor sa plece mai devreme cu 20 de secunde? Pe bune ca nici nu stiu cum va mai suportati si nu va crapa obrazul de rusine. Si Ministrul Transporturilor si Prim Ministru ar trebui sa isi dea demisia. Chiar si regele! Toata lumea la seppuku! Noi, romanii, avem coruptie, hoti, legi modificate ca sa scape pucariasii, furturi de miliarde, dar problemele noastre sunt minore pe langa astea 20 de secunde ale voastre!
Pai la noi nu s-ar fi intamplat niciodata asa ceva. Nu numai ca nu le lasam sa plece mai devreme, dar la noi pleaca mai tarziu! Mult mai tarizu. Intarzierile cumulate ale CFR, intr-un an, sunt de vreo 6 luni de zile.
Apropó, bai japonezilor, ce e, ma jucaria aia care merge cu peste 300 de km/ora?
Voua vi se pare ca ala, cu botul asa turtit, ca o rata, arata a tren, ma japonezilor? Vreti sa vedeti un tren adevarat de la noi, din Romania? Ia, luati de acilea:
PAGINILE MELE DE FACEBOOK Silviu Iliuta–cronicipebune
Asa arata un tren adevarat, cu aer conditionat, aer, sa se aeriseasca pasagerii, gheata la discretie. Uitati, bai japonezilor, cat de fericit este un roman cand merge 22 de ore cu un tren romanesc, intre doua orase intre care voi ati face o ora si ceva. Marturia lui:
„Draga CFR, imi permit sa iti spun asa pentru ca te simt foarte apropiat mie.
Atat de apropiat, incat o bancheta de-a ta e practic parte din mine acum. De, la 55 de grade se pare ca „pielea” banchetei tale se face una cu pielea mea. Prostia mea, ca mi-am luat pantaloni scurti!
Oricum, draga CFR, vreau sa iti multumesc.
Cand am luat trenul de la Cluj eram un copil rasfatat, plin de vicii si cu caracter slab.
Povestea e superba:
Mi-am cunoscut sotia la cateva statii dupa ce am plecat din Cluj. Era tanara. Si eu la fel.
Era pe culoar, statea intinsa si respira greu cu fata in pamant. Initial am crezut ca s-a impiedicat, dar ea lesinase.
Erau mai multe fete lesinate pe acolo, chiar si barbati. Dar eu am ales-o pe cea cu fusta mai scurta si cu ceva sanse de supravietuire.
I-am dat apa si am fost salvatorul sau. A horcait de cateva ori si a revenit la viata.
Ce poveste de dragoste fascinanta! Acum, suntem aproape de Constanta si ne iubim ca in prima zi. Spalam rufe impreuna, mancam de prin gentile calatorilor care nu mai misca si iesim impreuna pe geam ca sa ne arunce oamenii bautura. Noaptea facem asta, ca ziua nu ne putem misca de cald. Abia asteptam sa ne cunoastem si in afara trenului, sa ne incepem viata ca si cuplu. Asta…daca o sa ajungem vreodata in Constanta.
Intr-o zi, draga CFR, o sa reusim! O sa ajungem macar 3-4 din 1000!
Cand treceam pe langa Bucuresti s-a nascut primul nostru copil, intr-un vagon liber, la 62 de grade. Multumim ca nu dai drumul la aer conditionat, ca ai grija de noi sa nu racim.
Pana vom ajunge, ala mic va fi deja de scoala. Acum, sotia mea, caci am gasit un preot la clasa intai care ne-a cununat, e insarcinata in 6 luni. Sper sa il nastem pe uscat, nu pe sine. Deocamdata stam intr-un vagon la clasa a doua, dar speram ca, daca tot vine si al doilea copil, sa ne mutam la vagonul restaurant. Am facut deja cerere la seful trenului. Oricum e pustiu pe acolo.
Draga CFR, mi-am gasit fericirea datorita tie. M-am lasat si de fumat. Am ramas fara tigari acum cateva luni.
Am invatat sa rabd si de sete, de foame. Ca proviziile de la bufet s-au terminat prin luna aprile sau mai.
Si trebuie sa stii sa rabzi de sete si de foame! E un antrenament bun pentru casnicie.
Acum, pot supravietui in Desertul Sahara doar cu nisip si aer. Si cu o palarie de controlor CFR, pe care sa o rod incetisor, incetisor.
Multumesc CFR, sa ne traiasca asta micu’ si as vrea sa ne fii nas!”
Un calator, in mor*ii mamei voastre de ***** si de ****.
FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune
Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK
Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
trebuie sa fie o placere sa calatoresti cu asa trenuri cum au acolo.