Cartea Detectiv de Romania, Silviu Iliuta

21d
Acesta este primul chioşc deschis în exclusivitate pentru utilizatorii de facebook care au sărit peste Şcoală Generală.
Se vând: sukuri, kafele, napoletane, ţigare la bucată, kiokolată, de tuate.
21f
Întotdeauna m-am întrebat: cât mai costă, frate, un kilometru de pui?
O fi mai scump decât un litru de porc?
Sau decât un hectar de peşte?

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

21c
Cu gâtul tăiat, penele smulse, pârlit la foc mic şi cu intestinele scoase.
Dacă nici asta nu e cel mai fericit pui din lume…
Stai să vezi cum e calul de mai jos:

21a
E? Ce cuier autoadeziv? E puţin spus.
Asta e deja cuier în copulaţie!
Cuierus interruptus.

21b
E o oferta de bun-simt!
Ce îşi poate dori mai mult o femeie când îşi cumpara o vopsea de par?
Un instrument!

Ce mici si rotunzi s-au facut castravetii anul asta, domnu’ Dan!

Lege romaneasca: cand aceeasi damigeana costa mai mult daca e goala, inseamna ca vinul are pret negativ.
Auchan, 2019.

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliutacronicipebune

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
aaa


“Cronicile


Cartea Detectiv de Romania, Silviu Iliuta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *