Home / (Pro)stirea zilei / Chelnerii sunt revoltati: “nu il mai numiti pe Dragnea chelner!”

Chelnerii sunt revoltati: “nu il mai numiti pe Dragnea chelner!”

Noi, chelnerii romani, ne simtim jigniti de cate ori Liviu Dragnea este numit “chelner” de presa. Intre noi si el sunt deosebiri uriase:
1. Noi luam spaga de 10%, in general. Dar o luam intotdeauna la final, daca clientul este multumit. Politicienii o iau la inceput.

2. Daca clientul a comandat vaca, noi i-o aducem gatita, nu o punem intr-o functie mare in stat.

3. Daca un roman comanda peste si nu este multumit de felul in care este pregatit, luam farfuria inapoi. Dar niciodata nu luam toata insula.

4. Daca farfuria este putin umeda pe fund, noi nu spunem ca am adus supa.
Pe cand, daca avem mai putini bani in mana, nea Liviu spune ca ne-a marit salariile, doar ca nu vedem noi.

5. Noi, chelnerii, suntem sinceri si spunem:
–Nu mai e ciorba, nu mai e friptura.
Apoi il ajutam sa isi ia haina din cuier. Politicienii ne iau haina din cuier si ne spun:
-N-o vedeti voi, dar e acolo.

6. Daca avem un client obraznic, scuipam de trei ori in farfurie. Daca il recunoastem cand vine iar, facem la fel.
Astia, poiliticienii, ne scuipa oricum,  fara sa ne cunoasca.

7. Cand terminam servirea, aducem nota de plata clientilor si pe astia ii trec caldurile. Cand politicienii termina mandate, toti alegatorii sunt deja reci.

8. Noi servim uleiul pus in salata, nu lasat la poarta alegatorilor.

9. Noi, chelnerii, mergem la bufet sa muncim, nu sa luam pomana.

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliutacronicipebune

 

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”
aaa

 

 

 

Check Also

Nu-i copac ca ridichea si premier ca Veorica!

Daca domnul Mircea Malița nu ar fi fost academician, ci sef la raionul Carne de …

Lasă un răspuns