Nu mai avem nicio jena.
Romanii au transmis in direct din saloanele muribunzilor. De pe patul de spital, un ultim interviu luat de un reporter excitat, cu Marioara Zavoranu.
Apoi au transmis de la inmormantari. Ce poate fi mai bun pentru public decat lume indurerata, rude certandu-se pe avere, oameni care isi rup parul din cap, multimea care se urca pe garduri?  Nicin telenovele nu vezi asa ceva! Inmormantarea Marioarei, a lui Fane Spoitoru si a altora fac audienta mai buna decat orice film american platit cu bani grei.
Azi, BOR a ajuns furnizor de imagine pentru Jiji Becali. Un fel de agent electoral. Iar mitingul a fost autorizat.


Nea Jiji canta cel mai tare dintre toti preotii, iar camerele sunt pe el.
Pentru baietii de la B1 nu mai este vorba de o Procesiune de Florii, ci de un prilej de a face o stire cu Becali. Vinde, nu? Asta scuza orice. Procesiunea nu mai exista, trece in planul doi. Totul  este despre Becali cel Mare.
Intre doi psalmi, nea Jiji ne da lectii de viata si ne spune ca e minunat si binecuvantat. El, care are puterea sa faca asta. Adica sa dea interviu in timp ce canta un psalm.

Apoi  ne mai spune doua cuvinte despre lume, credinta, modestie si curaj. Becali, da? Zdrentelor!
Procesiunea de Florii, sarbatorind intrarea lui Isus in Ierusalim, ilustrata la televizor ca „intrarea lui Jiji Becali in Bucuresti.”

Ne-am batut joc de inmormantari, de suferinta muribunzilor. Era o chestiune de timp pana sa ajungem aici.

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu IliutaCosta 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.  

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

rddw

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *