In Danemarca, exista biblioteci unde puteti imprumuta oameni, in loc de carti.

Conceptul este extrem de simplu si de inovator. Intri intr-o librarie, iar acolo, in loc sa imprumuti o carte,
imprumuti un om.
„Fiecare individ e o carte deschisa”, spune un proverb, iar in acest loc, in Human Library, el prinde viata. In 30 de minute ii poti pune omului din fata ta oricate intrebari despre e doresti si numai de tine depinde daca ii intelegi sau nu povestea de viata. Scriam odata ca in spatele oricarui macelar se poate ascunde sufletul unui poet sensibil si ca numai de tine depinde daca reusesti sa ii afli sau nu povestea. Human Library are acest scop: sa inlature prejudecatile, sa apropie oamenii si sa ii ajute sa se inteleaga. Imi imaginez un batranel care uraste tot ce nu e in standardele tineretii sale, intrand in vorba cu un tip plin de tatuaje si de de cercei. Sau un tanar care ii aplica imediat pecetea de „expirat”‘unui batran. In libraria asta, distanta nu pare atat de mare ca pe strada, prapastia pare lunga cat o masa, iar comunicarea poate fi facila.

Inlaturarea etichetelor e scopul librariei umane. „Drogat, mos uracios, refugiat, gay denaturat, isterica, prost!” sunt etichete pe care oamenii le aplica frecvent fara a intelege cu adevarat omul din spatele lor.
Human Library, in Danemarca de 20 de ani, dar prezenta la festivaluri si evenimente din diverse tari,
un proiect stralucit, menit sa ne apropie.
As vrea asa ceva si in Romania, poate ar disipa putin polarizarea asta, impartirea in tabere „alb” si „negru”. Ar fi un inceput al dialogului, ca tare avem nevoie.

Oferta speciala la CARTI!

PAGINI DE FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

De Silviu Iliuta–cronicipebune

Cica e oferta la carti, de Sarbatori, tine cateva zile. Ambele carti la 49 de lei. Las link aici:
https://bookzone.ro/produs/pachet-silviuiliuta-semn/

Fragment din carte: Patul fecioarei era cel de sus, dean supra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”

 

„A venit elvetianul la noi la tara, de Craciun.
Şi l-am parcat în camera cea mai bună, cea de oaspeţi, cu salteaua de dormit aruncată direct pe laviţă şi cu sticle de băutură străine pe post de bibelouri în vitrine. Agăţată de un cui este o candelă care arde mereu, în memoria bunicului, iar pe perete te izbeşte o mare poză cu el. Era la o terasă la Neptun, prin anii ’70, singura dată când bunicul meu a ajuns să vadă marea. „Am făcut plajă șapte zile din șapte! Nimeni nu a mai prins atâtea zile frumoase la rând!“ se mândrea el.
Multe pagini din revista „Magazin Istoric“ pe pereţi, cu tot felul de domnitori. Aceasta fiind camera cea bună, nu a fost decorată cu poze din ziare de doi lei, ci au folosit hârtie lucioasă.
– It’s so exotic! Who is this?
Îmi arată altarul cu poze de pe pereţi.
– El e bunicu’, el e Cuza, aici e un verişor care a căzut din căruţă acum treizeci de ani, în stânga e Ştefan cel Mare, aici o avem pe bunica, atunci când era mică, Mihai Viteazul, fata de la pagina 5.
– Toţi rude?
– În ţara asta all are rude! ALL rude here! Mai puţin curva de la pagina 5! ţipă unchiul.”
#cronicileunuibarbat