La munca nu va mobilizati asa!

Daca PSD ar fi organizat oamenii la fel de bine si pentru munca:
-ba, maine la 10, fiecare cu o lopata si o pietricica. Grupe de 10.
-ba, maine la 8 fiecare pesedist cu o bidinea!
… pana acum am fi avut mii de km. de autostrada si sute de spitale in plus. Dar ei se organizeaza numai la pomeni electorale, mitinguri inutile si adunari chiolhanesti cu mititei. Niciodata pentru MUNCA!
PSD te vrea servil, needucat, cu mana intinsa si cat mai putina scoala.
Hai, incolonarea, cate 10 in rand, veniti ca robii la Bicuresti, carati cu autobuzele de primari, fara sa aveti idee despre ce naiba e mitingul ala. Asta nu e miting, asta e umilinta la care va supuneti pentru o functie in judet, un ajutor social, o pomana de la primar. Habar n-aveti ce cautati in capitala, va incoloneaza astia ca pe utecisti la 23 August! Partea proasta e ca veniti in Piata Victoriei, de va trebui sa o spalam cu sapun zile intregi dupa aceea si sa ii dam cu spirt. Acolo chiar se protesteaza cu adevarat, ma, nu se canta ode partidului iubit.
La munca, ba! Daca voi munceati, Romania era departe.

FOLLOW SI LIKE PE  FACEBOOK: Silviu Iliuta–cronicipebune

 

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”