Home / Coltul nostalgicului / Amintiri cu titanieni / Povestea unui corporatist.

Povestea unui corporatist.

Cămăruța mea
Mi se spune Button și urăsc ceasul deșteptător!
Îi dau un dos de palmă și mă întorc pe partea cealaltă. Exact când EA mă săruta în vis!
Cred că s-a stricat.
Sper că s-a stricat, pentru că, după ce i-am aplicat cu ură lovitura, a sunat ca și cum i-au căzut câteva piese. Pot să jur că am auzit și un geamăt de bărbat.
Dacă ar fi după capul meu, aș face o lume fără ceasuri deșteptătoare. Mai ales modelul ăsta vechi, ridicol, cu buton. Cine naiba mai folosește așa ceva în afară de mine?!
Sună a doua oară, ceea ce înseamnă că nu am nimerit butonul ăla stupid. Nici nu-l văd, a căzut pe undeva pe sub patul de lemn. În afară de patul de lemn și de umerașul atârnat într-un cui ruginit în mijlocul peretelui eu nu am altă mobilă.
Mai sună o dată, ceea ce e deja grav. O să întârzii.
Îmi pun bocancii, iau de pe umeraș uniforma scorțoasă. Toată lumea de aici poartă uniformă. Așa e în corporații. Zece, nouă….
O să o văd pe EA în curând și asta îmi dă energie.
Opt, șapte…
Execut repede două flotări și mă închei la cămașă.
Șase, cinci…
Sună din nou blestematul de ceas. Îl găsesc și îl calc cu
bocancul pe buton. Geme sub talpa mea și, în sfârșit, tace!
Patru, trei…
Trag aer în piept. Doamne, ce cursă nebună urmează! Va trebui să repar ceasul diseară.
Doi, unu..Start!
O rup la fugă.

Camera de întreținere
Deschid cu umărul ușa grea de metal ruginit. Au, chestia asta doare mereu!
-Sărutmâna, doamna Slave! urlu din alergare.
În corporație este un zgomot asurzitor și toată lumea este nevoită să strige.
Trec în fugă pe lângă ea și o iau pe scări.
-Ai grijă să ajungi la timp, domnule Button, îmi spune. Altfel, Șeful ne concediază pe toți.
-Întotdeauna, doamna Slave!
Îi este mereu teamă pentru slujba ei. Lucrează la curățenie, are un copil de crescut și un bărbat care este destul de leneș.
Am de urcat cinci sute două zeci și două de trepte până sus, în Turn. Adică vreo 30 de rotițe, cincisprezece etaje. Nu am timp de pierdut și grăbesc pasul.
Dacă nu ajung la timp, toată corporația este în pericol. Și EA ar fi în pericol, fata pe care o iubesc în secret. Șeful, pe care nimeni nu l-a văzut niciodată, este un Dictator. Nu ar ierta nicio abatere!
Să vă spun câte ceva despre Șef:
1.Este un tip, știu asta, pentru că are o lovitură puternică. 2. Există, pentru că altfel nu ar putea să lovească așa.
3. Și cam asta e tot ce știm despre el. A, plus faptul că el are biroul în afara corporației. Deasupra noastră.

Sala Roților
Alerg, alerg, mă cațăr pe zimți și mă tolănesc pe Roata Mică.
Aș avea timp și de o cafea. Și m-aș gândi la EA cât aș bea-o. La felul în care mă atinge când îmi încheie nasturii…
Douăzeci de muncitori îmbrăcați în halate albastre lucrează în sala aceasta. Au o muncă grea, nu îi invidiez deloc. Băieții ăștia există în orice mare corporație, dar nu îi vezi.
Ei sunt cei care fac comisioane, care acționează ca roțile să se învârtă și trec drept invizibili. Nu și pentru mine:
-Salut, fraților!
-Button, să mai treci să ne spui povești! Vezi că ai întârziat câteva milisecunde!
Am recuperat în alte zile și un handicap mai mare.
-Băieți, îmi stă bine uniforma?
Câțiva dintre ei râd. Le-am povestit că vreau ca uniforma să îmi stea impecabil atunci când o întâlnesc pe EA. Îmi vin în minte ochii ei, mirosul de ulei de datura, alunița mica de pe umărul dezgolit.
-Button! disting o voce dură în zgomotul ăla asurzitor de motoare și mașinării.
M-a trezit din visare.
E Supraveghetorul, un tip pedant, mustăcios, cu un caiet în mână și cu halat alb. Este un tip de treabă. Cel puțin, așa cred că este. Singura lui problemă e că nu vorbește niciodată altceva în afară de serviciu. Și zâmbește foarte rar.
Acum își dă ochelarii pe nas și îmi spune mustrător:
-Button, ai o întârziere de două milisecunde. Șefului n-o să îi placă asta!
O iau la fugă printre mașinării.
-Am înțeles, Supraveghetorule! Îți poți aranja liniștit mustața, voi ajunge și azi la timp!
Mai am puțin până în Turn, la EA.

Marele Salt.
Este cea mai grea săritură din corporație. Aici au clacat cei care au avut slujba mea înainte.
Ultimul, aproape de vârsta pensionării, a încercat să facă de trei ori Marele Salt. De trei ori la rând în aceeași zi!
Dar nu a reușit să se agațe de Rotița Argintie, a pierdut milisecunde bune și a căzut la baza corporației.
Dezastru!
A doua zi a fost schimbat cu mine și, împreună cu el, la fel au pățit mai mulți muncitori aflați aproape de vârsta pensionării și cam ieșiți din uz.
Șeful nu are niciodată remușcări. El stă în afara sistemului și știe ce face fiecare.
Dar eu?… Sunt atât de bun la Marele Salt. Angajații mă privesc cu emoție.
Tensiune.
Tobe… trrrrrrrrrrrum, trrrrrruum…
Sar și aud un oftat colectiv.
Mă agăț cu mâna dreaptă de axul rotiței și mă învârt în aer. Unu, doi, trei…
Mă prind cu stânga de o tijă metalică, pendulez corpul
ținându-mă în mâna dreaptă, apoi mă lansez în săritură…
În aer, îmi vine în minte imaginea mâinii ei atingându-mi gâtul. A făcut-o ieri și pot să jur că tot corpul meu s-a
transformat în lut. Ah, ce m-aș lăsa modelat!
Cad pe Arc, ca pe o trambulină, apoi fac o rotație prin aer și
aterizez cu fundul exact în spațiul dintre doi zimți.
Haleeeei, hoooop! Mareleeee Saaalt e gata!
Aplauze.
Fetele în halate albastre sunt impresionate.
Aplauze furtunoase și urale. Fac o plecăciune. Dacă m-ar
vedea și EA…
Îmi place să mă dau în spectacol!
-Button. După ce termini programul mergem împreună la
plimbare?
Pentru Fata cu Ochelari, care poartă mereu un halat albastru,
plimbare înseamnă să mă țină de mână și să ne pierdem prin sala motoarelor.
Distracția supremă este să ungem împreună un mecanism cu șurub pe care îl țin în pantaloni, unul care scârțâie îngrozitor și de care nu știe foarte multă lume.
Era amuzant, dar asta înainte să o cunosc pe EA. Acum, pur și simplu, până o voi cuceri, prefer să îmi lustruiesc singur șurubul.
-Nu astăzi, frumoaso! Nu astăzi.
-Așa îmi zici de când a apărut EA.
EA este o fată destul de nouă în corporație. Cea care va fi
iubita mea a înlocuit-o acum câteva luni pe Doamna cea Acră din Turn, care dăduse rateuri din cauza vârstei. Șeful a făcut înlocuirea peste noapte, fără niciun fel de remușcare sau explicație. Așa o să se întâmple și cu mine când o să ajung bătrân și acru?

Centrul corporației. Etajul opt.
Am ajuns în cea mai urâtă sală. Arhitectul care a construit asta cred că a fost orb.
În plus, aici sunt niște indivizi care nu mi-au plăcut niciodată. Vreo zece. Cei care se ocupă de limbi. Cu cât sunt mai aproape de Șef, angajații sunt mai preocupați de limbi decât de muncă. Sunt ursuzi cu subalternii și disprețuitori, dar când vine vorba de Șeful se deschid imediat la față și încep să fie amabili.
-A zis Șeful că vă faceți bine treaba! Excelent! le arunc din fugă.
Unul dintre ei, care lucrează de obicei cu Limba Mică, se înseninează la chip.
-Șeful? A vorbit din nou cu tine Șeful? A întrebat de mine?
-Mda, a zis că toți se descurcă minunat, mai puțin tu. Limba Mică nu prea dă randament, e cam leneșă. Ieri a rămas în urmă o secundă.
I-a căzut fața.
Îmi place să îmi bat joc de ei. Sunt un om rău.

Fug.
Buuun!
Urmează să mă cațăr pe zecile de rotițe care duc în Turn, la
EA.
Gândul că o să o văd și azi mă face să plutesc peste toate
piesele și piesulicile, șuruburile și piulițele de sub mine. Am în minte numai felul în care își pune mâna pe uniforma mea, îmi strânge în pumn reverul, apoi mă privește în ochi și mă mângâie pe cap. Doamneeeee!
Sar!
Și iar! Și iar!
Urc zimț după zimț, roată după roată, etaj după etaj.
Cu fiecare pas, sunt tot mai aproape de EA. Tot mai amețit
de gândul ăsta.
Oare îmi stă bine uniforma? Azi o să îmi fac curaj să o invit
la prânz, sper să am timp să o fac.
Problema e că de câte ori ajung sus în Turn nu mai am timp de altceva. Nu apuc niciodată să îi spun nimic.
Mai am vreo trei etaje până la EA. Mă grăbesc.

Sala Roților Aurii.
Am ajuns aici și, practic, nu trebuie să fac mai nimic. Doar mă las purtat de Roata Aurie și dus mai departe.
Aici, cât vezi cu ochii, este auriu strălucitor. Nimic nu este gri sau ruginit, ca în restul corporației.
Este sala mea preferată și, când nu sunt în întârziere, îmi place să zăbovesc aici câteva milisecunde. Este liniște, rotițele sunt cele mai silențioase și te lasă să îți auzi gândurile.
Gândurile mele: vântul prin părul EI… sânii… mirosul de datura… mă sărută în timp ce mă mângâie cu mâna… Aș vrea
să fiu mai curajos și să îi spun tot ce simt. Să am puterea de a o invita undeva, să o sărut, să…
Trebuie să plec, e târziu rău.
Aproape de Turn
Urc în fugă cei cincizeci de zimți ai Rotiței Orizontale. Trec ca vântul pe lângă birourile unor leneși care nu fac nimic, dar care se dau preocupați.
Singura lor treabă e să se uite la mine cum alerg și să mă cronometreze.
-O milisecundă întârziere, Button! Nu ne văd bineee! Aoleeeu!
George, panicos din fire. Mereu se teme pentru slujba lui de rahat. E băiat bun, dar întotdeauna exagerează. Îmi aduc aminte când am fost în întârziere cu patru milisecunde. A început să plângă, și-a scos halatul de pe el și a strigat:
-O să fim înlocuiți de Șef! O să ne înlocuiască pe toți din cauza ta! Iar te-ai trezit târziu! Fuuuugi!
-Nu știu ce ne facem, George. Unde mai găsim noi o slujbă atât de bună?
Cred că în fiecare companie există câte un George. Tipul ăla mic, disperat și agitat, a cărui singură grijă este ca nu cumva să fie cineva care nu își face treaba. El nefăcând nimic, doar atacuri de panică.
În Turn
Am ajuns sus, în camera din vârful corporației. Arată ca o mansardă cu un mare arc în centru și o gaură deasupra, în tavan.
Îi simt mirosul. Sunt obsedat de el.
-Ai venit mai devreme cu două milisecunde, spune EA. Timpul trece altfel în corporația noastră, nu ca afară. -Bravo, B! continuă.
Mă place. Mă alintă B, este singura care mi-a pus o poreclă. Doamna cea Acră de dinaintea ei îmi trântea pe cap coiful
roșu și mă repezea:
-Fă-ți treaba odată și pleacă! Toți depind de tine, urla
acritura.
Am un nod în gât. Înghit.
În fiecare zi, la aceeași oră, când ajung la EA, vreau să îi spun
ceva. De câte ori o văd aici sus, în lumina celor câteva raze care pătrund prin gaura din acoperiș, mă emoționez.
Are un halat ca și toate celelalte lucrătoare din corporație, dar, în lumina aceasta, el devine transparent. Îi pot citi forma corpului, iar asta îmi accelerează bătăile inimii.
Tic-tac! Tic-tac!
-Șeful așteaptă, B!
Vreau să o invit să iasă cu mine într-o zi. Să mergem
împreună în Sala Roților Aurii și să luăm masa acolo. Tic-tac! Tic-tac!
Să ne lăsăm învârtiți ore în șir, întinși, cu fața în sus și să ne
vorbim în șoaptă. Și să o sărut. Îmi iau inima în dinți:
-M-am gândit, știi… aș vrea…
EA întinde coiful roșu și îmi aranjează uniforma cu un
zâmbet șăgalnic.
-Da, B…
Pfoai, ce greu e, frateeeeee! Tensiunea asta mă omoară! Tic-tac! Tic-tac!
-Șeful așteaptă, B…
Vreau să scot pe gură niște litere, dar nu sunt în stare. Parcă sunt…cum era cuvântul ăla? PROST! -Aaa… îngăim.
-Da, B?
-Bbb…
O să creadă despre mine că sunt un prostănac, însă pur și simplu nu mă pot stăpâni când este în preajma mea. Mi se înmoaie genunchii.
Cu o mână mângâie de sus până jos reverul hainei mele, iar cu cealaltă îmi aranjează coiful.
-Îți stă bine cu coif, B!
-Cccc… îngăim.
Se aude ceva, ca și cum Marele Arc s-ar încorda. Un zornăit. Tic-tac! Tic-tac!
EA face ochii mari, îmi arată măsuța de fier forjat pe care
trebuie să urc și strigă:
-B, e târziu! Trebuie să o faci acum!
-Dar înain…
O, Doamne! Nuuu! Văd prin crăpăturile din tavan mâna
uriașă a Șefului. Se apropie.
Alarma începe să sune. Sunetul ăsta mă omoară, pur și
simplu!!! Parcă am fi în timpul războiului.
Cei doi musculoși în salopete, care stau pe acoperiș, lovesc
ca nebunii cu drugi mari de fier în clopotele uriașe.
Mă termină! E ca la asediu.
Îmi pot imagina ce se întâmplă în corporație în momentul
ăsta, când sună alarma. Cred că toți sunt disperați, cu sufletul la gură. ”O să reușească Button? N-o să reușească?” Cred că George face pe el de frică, iar doamna Slave de la întreținere se roagă.
Și așteaptă. Așteaptă să vadă dacă vor avea și mâine un loc de muncă.
Totul depinde acum de mine. De un Button.
Urlu ceva, dar EA nu mă aude. Este foarte speriată că nu voi
reuși. Nici azi nu am apucat să îi spun că o iubesc!
Sar pe măsuța de fier forjat de sub gaura din tavan, îmi țin cu
mâinile coiful și mă pregătesc de impact. Groaznic moment!
Țââârrrrrrrr!
Bum!
Șeful are o palmă grea, care zguduie toată corporația.
Bum! Direct în cap!
A lovit din prima în coiful meu. Tare și prompt, ca de obicei. Gem de durere.
Îl urăsc pe Șeful! De ce naiba nu apasă butonul
deșteptătorului încet, finuț, cu o atingere delicată?
Sau de ce nu m-a făcut și pe mine mama Button care să aibă
ca Șef o femeie cu atingere ușoară?
După lovitura primită în cap, mă rostogolesc, o iau în jos,
cad etaj după etaj. EA îmi face cu mâna, zâmbește ușurată și mă privește cum mă prăvălesc. Cad ca un pietroi două etaje. Izbesc cu capul de Roata Argintie. Dacă nu aș avea uniforma asta, praf m-aș face!
Auch! Dau cu fundul de una, două… zece trepte din roata înclinată. Auch!
George se uită la mine și urlă:
-Yeeees!
Grăsanu’ ăsta o să aibă slujbă și mâine.
Fetele îmi fac cu mâna, mai puțin Fata cu Ochelari. Ating cu
tot corpul de toate tijele de fier și de toți zimții. Muncitorii fac valuri. Urale. Până și Supraveghetorul îmi arată degetul mare și zâmbește.
E un proces dureros prin care trec în fiecare zi, dar nu mai
dureros decât faptul că nu am fost în stare să îi spun nimic. Auch! Auch!
M-am julit la genunchi, iar o să stau cu creme toată noaptea.
Mă scurg pe scări, dau cu capul de ușa metalică de la cămăruța mea și aterizez lângă patul de lemn. Rămân aici minute bune, fără cunoștință.
Mă trezesc pentru câteva clipe.
Am visat că un pitic se plimbă pe barba mea. M-am lovit la cap rău de tot de visez prostii! Mi-am făcut treaba și azi, ceilalți mă pot considera în continuare un erou.
Poate că am o contuzie la umăr mai gravă decât de obicei, nu mă pot mișca. O să îmi revin eu.
Știi ce? Mai bine rămân și dorm în noaptea asta în poziția asta, cu capul rezemat de ușa dormitorului.

A doua zi dimineață. Cămăruța mea
Urăsc ceasul deșteptător!
Îi dau un dos de palmă și mă întorc pe partea cealaltă.
Cum am ajuns în patul meu de lemn? Probabil că m-a cărat
Doamna Slave.
Lovesc butonul ceasului.
Ce gând ciudat: butonul ăla roșu seamănă perfect cu coiful
meu, dar în miniatură.
Aud un geamăt înfundat și niște zgmotote ciudate. Cine știe
ce s-a mai stricat prin ceasul ăsta vechi…
Iau uniforma de pe umerașul agățat de cuiul ruginit.
Azi o să am curaj! O să reușesc! Vreau să îi cer să mă ia de mână și să evadăm. Să fugim împreună în afara corporației. Noi doi, în lumea mare, în viață, pe cont propriu, fără să ne pese de ceilalți!
Oare ce o fi dincolo?

A doua zi. În Turn
-Ai venit mai devreme cu patru milisecunde, spune EA. Bravo, B al meu!
A spus ”al meu”. A spus clar: ”B AL MEU!”
Dacă nici acum nu îndrăznesc, sunt cel mai mare prost și tâmpit și idi…
-Te iubesc! ies aproape singure vorbele din mine.
Mă rușinez. Dacă nu mă iubește? Mă uit în ochii ei mă fâstâcesc. Caut repede ceva pe tavan. Mă uit în jos, spre o bârnă de lemn pe care încep să o pipăi…
-Și eu! spune șoptit.
E a mea! E a mea! Mă iubește! Mă vrea!
O sărut, se retrage puțin, apoi se aruncă pe mine.
Tic-tac! Tic-tac!
Aș vrea să îi simt tot corpul cu mâinile.
Tic-tac! Tic-tac!
Sunt cel mai bun! Sunt FERICIT! Să mă ia dracu’ de nu sunt
eu cel mai tare Button! O să fim împreună, o să plecăm din oboseala asta de corporație!
-Hai cu mine! Hai să evadăm! Ieșim prin gaura de sus. -Cum, B? Ce plan ai?
-Pe scurt: afară este Șeful, cel care lovește. Eu nu o să scot
coiful prin gaură, așa cum fac de obicei. O să îl țin cu mâinile la limita acoperișului, acolo unde ajunge el după lovitură. Șeful o să se răzgândească și nu o să mai lovească. Normal, nu? Apoi aruncăm coiful, ieșim pe gaură și o luăm la fugă pe lângă el.
-E târziu, ai întârziat. Vor fi concediați…
Urc pe masa de fier forjat, pun coiful pe cap și îl scot pe gaura din tavan.
Șeful lovește ca de obicei. Tare. În cap. Ca un nemernic nemilos.
Mă rostogolesc până în camera mea. Cad toate etajele cu un zâmbet tâmp pe față. Nu mai contează niciuna din sutele de lovituri la cap. Din instinct, pun mâna să îmi apăr șurubelul. Simt că voi avea nevoie de el zilele viitoare.
Și cad. Cad. Aterizez lângă patul meu de lemn. O să dorm aici.
A treia zi. În Turn
-Nu avem timp de pierdut! îi zic. Evadăm azi?
Îi trec mâna prin păr. În fiecare noapte visez că fac asta. -Acum? Nu sunt pregatită. Zi-mi mai multe. Ce e dincolo? -Pai… aaa. Dincolo suntem noi doi, îi răspund evaziv. Noi
doi liberi. Putem să ne iubim, fără ca eu să stau la subsol și tu în turn.
-Mâine.
Pun coiful, urc pe masa de fier forjat… știți rutina.
A patra zi. În Turn
-Vreau să avem doi copii. Și să semene cu tine. -Băiatul să fie curajos ca tine, B.
A cincea zi. În Turn
-Evadăm azi?
-Tot nu sunt pregatită. Mi-e frică. Nu știu ce e afară.
O sărut și o îmbrățișez. Mă uit în ochii ei. Am devenit curajos și stăpân pe mine.
-Dincolo suntem noi doi și atât. Fără corporație, fără sclavi! Doar noi doi.
-Poate mâine.
A șasea zi. În Turn
-Iubito…azi?
-Da!

…..

CITITIOFERTA:

 

 


FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliutacronicipebune

 

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”

 

 

  continuarea in “Cronicile unui barbat”. OFERTA de toamna:

Check Also

Dragi parinti, va scriu de la Costinesti…

          Draga mama, draga tata, va scriu de la Costinesti.  In …

Lasă un răspuns