Cazul din Caracal demonstreaza clar ca Presa din Romania e o mizerie cel putin la fel de mare ca Politia Romana.
Nu exista ziar sau televiziune care sa fi acoperit cazul bazandu-se pe dovezi, pe ancheta si pe fapte, ci numai pe pareri de la coltul strazii si pe aberatii de Facebook. Absolut toti lanseaza in aer informatii neverificate, alarmiste, de toata jena. Toate redactiile sunt pline de un penibil absolut.
Unii stiu ca exista cadavre carbonizate pe lac, au auzit de la o vecina care ar fi auzit de la alt vecin care stie de la soacra-sa. Sunt cativa care stiu si cate cadavre sunt: sase! Apar interviuri, in miez de noapte, cu oameni care spun peste gard ce cred ei ca ar fi auzit altii. Toti romanii sunt specialisti in omoruri, iar Presa pune cuvantul lor mai presus de al criminalistilor, spre exemplu. Cativa caracaleni stiu ca sunt cadavre in lac, le-a spus lor un porumbel, altii sunt convinsi ca au fost arse, unuia i se pare ca a vazut niste dinti. Un ziarist, care n-a facut deplasarea la Caracal pentru ca e in fiecare zi la tv, stie si cum mirosea in zona.
E tragicomedia tampitilor.
Sunt ziaristi convinsa ca Gheorghe Dinica, fostul mare actor, e stapanul casei ororilor.
In platou, ziaristii trag concluzia, dupa ce i-au auzit pe trei caracaleni incoerenti, dintre care doi in stare de ebrietate, ca e vorba despre un criminal in serie.
Altii lanseaza supozitii: avem dovada clara ca nenorocitul e ruda cu Ramaru!!!”
Dovada clara e numele Dinca, pe care l-a luat familia Ramaru dupa prinderea aluia. Niste Dinca intre zeci de mii de Dinca. Articolul a fost preluat de multi, iar informatia este data ca sigura si de cateva site-uri presupus serioase.
O vecina spune ca a sunat la 112, cu o seara inainte, dupa ce a auzit strigate. Informatie neconfirmata de 112, din care s-a nascut, “pac”, un articol. Apoi, “pac”, altele.
Sunt si aia care stiu clar care este adevarul. “E o retea internationala de trafic de organe!” Stie asta un ziarist care n-a parasit redactia de 15 ani si zace in fiecare seara pe un scaun de la Antena 3, impartind basinile cu alti vecini de platou.
Singurele articole decente care se pot scrie in acest moment sunt acelea care scot in fata diferenta dintre a fi nepoata unui om influent, Cumpanasu, si a fi nepoata unui roman oarecare. In tara asta, daca nu esti ruda cuiva si nu ai bani, nici dracu nu se uita la tine. Mori cu zile in spitale, in timp ce smecherii cu diaree cheama elicopterul Smurd. Si nici dracu nu stie de tine. Oricat de crud ar suna, nimeni nu afla de acest caz daca sarmana nepoata nu era a unui smecher. Mii de cazuri au mii de dosare din care n-a aparut nimic in Presa. Zac nerezolvate pe mesele din sectiile de Politie.
Presa din Romania e o mizerie la fel de mare ca si Politia Romana. Mi-ar fi rusine in acest moment sa spun ca lucrez la o redactie de stiri, oricare ar fi ea. Ca si in cazul Colectiv, ca si in cazul fetitei adoptate de americani, jurnalizdii acestei tari lupta intre ei pentru o productie record de click-uri. Cu cat mai multi prosti in tara asta, cu atat avem mai multe click-uri.
Nu mai e nicio diferenta intre Presa serioasa si comentariile unor imbecili agramati de pe Facebook. De doua zile imi bat gura degeaba pe tema asta: suntem toti o apa si un pamant, dar avem pretentia de la politicieni si de la politisti sa fie altfel. Suntem o tara de pareristi neavizati care folosim aberatiile altora drept surse sigure.
Jenant, ba!
Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”
FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
– Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”
Totul e o mizerie. Problema este ca platesc oameni nevinovati.