Sa ii uram „bun venit in Parlament!” nepoatei lui Pandele.

Domnisoara Alexandra Corina Bogaciu, nepotica primarului Florin Pandele, a ajuns in Camera Deputatilor, fiind prima pe listele PSD Ilfov.
Ce o recomanda? Sa ne mai uitam o data la poza asta:

Inteligenta,evident!
Domnisoara cu pereti „Barbie style” a mostenit gustul pentru decoratiuni interioare de la Florin Pandele si Gabi Firea. Desavarsit! Tot ea si este incarnarea sloganului „indrazneste sa crezi!”. Este visul oricarei fete din tara asta:
-a avut nota 10 la Bacalaureat si a crezut in ea!
Bine, vorbim de nota la Educatie Fizica, pentru ca la Limba Română a avut: 7 oral si 5,35 scris.Dar a indraznit, a crezut, iar acum spera sa comunice cu noi chiar in limba română!
-provine dintr-o familie modesta. A luat-o de jos, ca orice membru PSD.
In cazul ei, „de jos” inseamna” ca tatal sau este finul lui Pandele, consilier in Voluntari si fost Viceprimar. A reusit si un record, conform Psy News: sa fie despagubit cu 860 000 de Euro pentru o parcela de 600 de metri patrati. Deh, cand lucrezi la Primarie…
-Alexandra Corina Bogaciu a muncit pentru fiecare caramida!
La varsta de 21 de ani, dintr-un salariu de 500 de lei, primit ca angajata la o firma a tatalui, ea si-a cumparat o casa de sute de mii de Euro, in Voluntari!
Cati dintre voi ati putea sa faceti asta? Nici Harry Potter nu ar reusi! Nu i-ar ajunge banii nici pentru mancare, daramite pentru ditamai casa.
Asa ca, daca va intrebati: ce calitati are fata asta de a ajuns Deputat PSD, va mai arat o data poza:

Bine ai venit in Parlament, Corina! Era nevoie de sange proaspat!
N-ati votat? Atunci ssssst! Continuati sa postati pisici patru ani! Nu aveti dreptul sa va plangeti.

PS: Nu ii mai cautati degeaba profilul de facebook. Si-a sters pozele. Acestea sunt din Click.

AI CARTE, AI PARTE! „Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro.

Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

Paginile mele de facebook: cronicipebune, silviu iliuta.