Tara in care, daca esti altfel, nu ai nicio sansa.

In tara asta,  toleranta pentru cei care sunt altfel se apropie de zero, iar grija pentru ei de minus infinit..
Iata cu ce au de luptat cei cu Sindromul Down. Mai intai, parintii. Cristina Balan, mama a doi copii cu sindrom Down a postat pe facebook:

„… Acum un an am fost la tv si mi-am expus familia, sa vorbesc despre acest lucru, desi noi am primit gradul grav, in februarie 2015, cand am facut primul dosar. Dar stiam ca multe alte dosare nu primesc acest grad si asta se intampla de cativa ani, nu doar de unul. In unele judete din tara se dadea gradul accentuat la SD.
Un individ cu SD poate fi inalt functional, dar asta nu inseamna ca a ajuns acolo fluierand. Multe terapii, anumite suplimente alimentare, cheltuieli pe care le are orice familie cu copil cu down, indiferent de forma sindromului.
Iar acest sindrom nu dispare cu timpul, nu se vindeca de la un an la altul. Cum unui olog nu-i creste piciorul daca poarta proteze care-l ajuta sa functioneze. Doar n-o sa chemi omul an de an sa vezi daca mai are piciorul amputat!
Ei bine, pe noi ne cheama an de an la comisii, sa se constate iar si iar ca copilul are sindrom down si ce incadrare sa aiba. Ca daca anul trecut a avut grav, poate anul asta e mai independent, merge singur la gradi, la scoala, eventual in vacante. Da, poate face si astea. Sustinut de terapii! Constant! Care inseamna incadrare corecta si sustinere financiara asemenea.
Ma rog, poate unii isi arunca cromozomul ala in plus si se vindeca, dar inca n-am auzit de asa ceva.
Problema si mai mare este ca nu exista sustinere specializata -reala- pentru noi.
Dupa ce am nascut, singura indicatie primita a fost sa fac teste genetice. Consiliere psihologica? Utopie!
Dupa ce am facut testele, medicul care ne-a comunicat rezultatele, un cunoscut medic de altfel, ne-a spus sec ca copiii au trisomia 21 si sa ne orientam spre institutii speciale, in viitor. Atat. Cinic.
Nimic in plus. A, ba da, s-a enervat cand am spus ca SD nu e o boala, ci o conditie genetica. El o tot dadea ca copiii sunt bolnavi de SD. Inca astept tratamentul… Insa atitudinea glaciala, aroganta si indiferenta acestui medic este simptomatica pentru tot sistemul medical romanesc, cu putine exceptii.
Faptul ca cei mai multi medici sunt slab informati cu privire la acest sindrom ne pune, pe noi, parintii si rudele, in situatia de a ne informa singuri.” (toata postarea pe pagina Cristinei Balan)

Si acum, iata cum se poarta romanii cu copiii cu sindromul Down.
Este povestea lui Mihai, care are sindromul Down si, pe acest motiv, mai multe institutii de invatamant NU L-AU PRIMIT.
Dar, cumva, el a reusit.
In tara asta,  in care toleranta pentru cei care sunt altfel se apropie de zero, iar grija pentru ei de minus infinit, un copil a reusit.
Mihai Moceanu are sindromul Down si a promovat Bacalaureatul cu nota 7.
Este ENORM. Este vorba de o munca fantastica si de ajutorul mamei sale.
Romania nu a facut nimic pentru el.
Iar romanii l-au respins ca pe un nimic.
Pe motiv ca are sindromul Down, mai multe institutii de invatamant nu l-au primit pe pusti. Capete patrate si seci…
Inainte de asta, Mihai a fost nevoit sa paraseasca liceul “Inochentie Micu”, in urma unui sondaj facut in randul colegilor de clasa. 14 din 21 au votat excluderea lui.
“Am cautat nu stiu cate scoli pana ne-au primit. Cand ma duceam si spuneam ca am un copil de gradinita sau am un copil de scoala, raspunsul era de fiecare data: da, perfect, vi-l inscriem! Dar in momentul in care le spuneam ca are sindromul Down, raspunsul lor era un nu hotarat”, a povestit mama lui Mihai. (Ziare.com)
Stiti ce e trist? Ca de data asta nu putem da vina pe nimeni: pe politicieni, pe primari, pe autoritati…
De data asta e vorba de noi. Atat de penibili suntem, atata educatie si nesimtire avem.
Acum sa definim “normalul”. Cine este normal? O adunatura de romani cu idei preconcepute, intoleranti, fara suflet sau Mihai?

Mihai, daca citesti aceste randuri: esti un baiat excelent si nu ai nicio vina ca te-ai nascut aici. Ai tot respectul meu pe viata.
Nu pleca urechea la penibili si nesimtiti si continua ce ai inceput.
Si…Daca vrei o sansa adevarata, pleaca din tara! Cu prima ocazie.
Noi nu ne facem bine prea curand.
href=”https://www.facebook.com/profile.php?id=1303933143″>Silviu Iliuta-cronicipebune

CARTI LA OFERTA. 3 carti=59 de lei.

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”

 

FRAGMENT:
„La NUNTA.
La restaurant am vomat în „serviz-ul“ auto din curte, am ciocnit de 100 de ori paharul de şampanie cu invitaţii. Paharul, adică un recipient alb de plastic.
– Nici nu ştiam că se poate bea şampanie din… a spus mama Ameliei scârbită.
– Se poate! i-am confirmat. Dacă nu e bun, beţi direct din sticlă.
Totul era decorat exact cum ne promisese patronul: pereţii roz erau acum plini de balonaşe care formau o inimă. Sau un animal. Ceva între o inimă şi un câine.
– Totuşi, am zis că să vă fac o surpriză pentru tinerii însurăţei! m-a bătut patronul pe umăr. I-a ieşit iepuraş!
– Iepuraş e ăla? îl întreb.
– Da! E talent nevastă-mea la d-astea. Daţi când aveţi diferenţa.
Orchestra era pregătită. Un elev de liceu, ochelarist şi cu coşuri pe faţă, cânta la vioară. Doi cetăţeni înfăşuraţi în fracuri lucioase, la ţambal. La acordeon era un solist de culoare.
– Makele! Student la medicină! mi-a spus mândru patronul. Când e româneşti, bagă banda, iar când e internaţional, cântă el. Ştii ce frumos cântă Makele? E din Africa de Sud! Sau America de Sud.
– Nigeria.
– Aşa! Urlă patronal. Dă-i dracu’, e la fel de negri, îmi şopteşte. Da’ cântă bine, ca ţiganii la noi.
Unchiul meu a devenit brusc serios la vederea orchestrei. M-a apucat temător de braţ şi m-a târât lângă scena construită din paleţi acoperiţi cu o mochetă verde murdară.
– Există!
Şi a rămas cu privirea nemişcată şi tălâmbă spre formaţie. Am mai dat pe gât o ţuică, „pentru bani şi noroc“, cum mi-a zis doamna care îmi spunea Sergiu. După o vreme, mi-am agitat puţin două mâini, apoi pe cele patru, prin dreptul privirilor lor. Unchiul, deşi după fiecare gură de şampanie se transforma în „unchii“, era nemişcat.
– Există! Ştiam eu! Uite la el!
Şi mi-l arată pe Makele.
– Ui… uite, nepoate, ce albi e dinții când cântă!
Love me tendeeer…
– Şi e adevărat ce se zice, nepoate, că toţi negrii are voce! Poate o cânta mai bine Elvis.
– Elvis era alb! îi spun.
– Da’ de unde, avea el sânge de ceva… ! Uite, ui… uite ce dantură are, ne… nepoate! Marietooo! Marietooo!
Fuge de lângă mine, îşi face loc prin mulţime, îmbrâncind câţiva nuntaşi, şi se întoarce împingând-o pe mătuşa înspre scenă.
– Uite, fă, un negru! Uite ce palme albe are!”