Un deputat PSD ar pune tunurile cu apa si mitraliera pe demonstranti.

Din presa:

„Cătălin Rădulescu, deputat PSD de Argeş, spune că protestatarii din Piaţa Victoriei ar trebui înfruntaţi cu tunuri de apă: „De ce mai stau ca proştii, acolo? N-au treabă? N-au serviciu? N-au copii?”. Mai mult, el ameninţă că şi-a păstrat mitraliera AKM cu care a luptat la Revoluţie şi e pregătit să o folosească din nou.”

Domnul Raduelescu, deputat PSD de Arges, este cel car i-a spus unei ziariste: „Te-a făcut mă-ta proastă! Eşti o incultă!“
Tot el a injurat pe facebook sute de oameni care au alta parere deca a lui.

I-a amenintat pe politistii care i-au dat amenda.

Acum el a declarat ca ar pune tunurile de apa pe demonstranti si chiar si-ar folosi putin mitraliera.

Domnule Dragnea, acest specimen este in grija dumneavoastra. Reprezinta PSD, este deputat al acestui partid. Cred ca se impun niste precizari:
1. Punctul lui de vedere este si al partidului?
Macar sa stim cum sta treaba. Tot partidul ar pune mitraliera pe romani sau doar specimenul Radulescu?
2. Daca aceste iesiri mizerabile, aceasta atitudine ordinara, nu sunt impartasite de PSD, el ce mai cauta acolo?
Puteti sa ne scapati de chinul de a-i vedea pozitiile publice? Sa-l duceti departe, intr-o grota din Brazilia?
Fac cinste cu drumul. Numai dus.

De Silviu Iliuta–cronicipebune

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuta. Costa 39 de lei si se comanda online de pe site-ul www.bookzone.ro. Transportul in tara, ORIUNDE, este de doar 5.9 lei.

Fragment CARTE: „Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă. Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o. Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul. Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine. Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă. Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini: -Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex! Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare. Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin. Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”