Prin iarna lui ’83.
Batatorul de covoare era centrul micului nostru univers titanian. Acolo ne dadeam dintalnire cand plecam sa jucam fotbal si ne adunam cand plecam la film.
Era plasat strategic, la distanta egala de cele trei blocuri care formau un U.  Si asta il facea important.
Acum, era ingropat pe jumatate in zapada.
„Noua, zece…Cine nu e gata, il iau cu lopata!”
Unde sa ma ascund? Dupa masini?
Putinele masini din parcare erau imbracate in vata de zahar. M-as fi incumetat sa gust din ele, daca nu as fi fost atat de inghetat.
Eram complet blocat. Oriunde m-as fi ascuns, copilul care numara langa batator m-ar fi gasit  intr-o secunda.
Tremuram tot, barbia mea avea miscari necontrolate si imi spunea ca vrea undeva la caldura. Era atat de frig in iarna aceea..
Deschid usa metalica legata cu sarma si intru. Intuneric. Ma lipesc de perete.
„Aici n-o sa ma gaseasca niciodata!”

2015
Toata viata am fugit de santiere. Le-am urat, am urat praful, zgomotul, mirosurile.

Daca m-ai fi fi pus sa aleg intre o groapa de gunoi si un santier, as fi ales groapa.
Macar acolo era liniste.

’83.
Inauntru e cald si bine, desi vine un miros ciudat de gaze.
Cineva aprinde o veioza.
In fata ochilor mei, apare cea mai spectaculoasa camera de copil pe care am vazut-o vreodata.
O saltea de pat, cateva haine atarnate pe niste tevi, doua scaune, o masa si multe jocuri.
In fond, ce ii trebuie mai mult unui copil?
Jocuri si jucarii pe care nu le-am vazut niciodata, pe care nu le gaseai in nicio librarie.
Pe un perete era desenata o scara cu fel de fel de desene amuzante pe fiecare treapta. Sageti in sus, sageti in jos, animalute care iti spuneau ca trebuie sa „stai o tura” sau sa „urci doua trepte”.
Cel mai fioros era un iepuras cu cioc de pelican, care te ameninta cu un creion si te punea sa iei jocul de la inceput.
Probabil, dadeai cu zarul si mutai cuiele cu capete colorate prin micutul şanţ sapat in perete. Incredibil! Un fel de „Nu te supara frate”, dar pe perete! Eu de ce nu am asa ceva?!
O bucata mare de lemn, bile de rulmenti, cativa pioni de plastic si o dracovenie de spirala de plastic. Asta e cel mai cel joc de popice in miniatura!
„Te-ai ratacit?”
Eram atat de fascinat de jocurile din jur, incat nu l-am obervat. E  putin mai mare decat mine, cred ca are vreo 9 ani.
Parul sau roscovan e zburlit in toate directiile.

2015
Totusi, sunt fericit ca ma aflu aici. O fericire ciudata.

Pe de o parte, sunetul flex-ului imi zgarie timpanele, iar pe de alta imi da un sentiment de implinire.
„Cineva lucreaza cu flex-ul. Asadar se face treaba, se lucreaza!”

’83.
-Eram, eu…ma ierti ca am intrat asa in camera ta. Jucam v-ati acunselea si m-am gandit…
Ma studiaza din cap pana-n picioare, pret de cateva clipe.
Nu i-am inteles privirea, era un amestec de: „Ce cauti aici? Pleaca!” cu „Bine ai venit, vrei sa ne jucam?”
Cel putin, asa am tradus-o atunci.
-Stai o ora aici. Vei castiga sigur.”
-Eu sunt Silviu, stau in blocul verde.
-Florin. Stau…aici.
O sa ii spun Tom, cel putin in mintea mea.
Seamana mult prea bine cu baiatelul cu par caraghios din cartile mele cu Tom Sawyer.

2015
-Haideti! La 3, toata lumea ridica!, striga seful de lucrari.

„Unu, doi, trei!”
Casa de lemn are acum patru barne solide pe post de stalpi.
-Multumim ca te-ai alaturat. E primul tau proiect, nu?
Cred ca are pana in 30 de ani si o fata luminoasa. Pare un fel de coordonatoare a celorlalti. Imi zambeste.

-Da, eu…M-a tradat priceperea? 
-Da, ai doua maini stangi!, imi spune mimand mila.
Ma face sa rad.
-Eu sunt Ana!

’83.
Pe masa de lemn cu un picior subred, era desenata cu pixul o tabla de sah.
Liniile nu erau linii, ci un fel de curbe tremurate. Patratelele erau fie maronii, culoarea tabliei, fie albastre, mazgalite cu pixul.
In loc de pioni erau pietricele albe si negre. Ca acelea pe care le am eu la intrarea in bloc, langa rondul de trandafiri.
Regele era un indian de plastic, cu topor in mana.
Iar regina mea era o vaca. O vaca maronie si foarte scrijelita.
Nebunii erau tot pietre, ceva mai mari, cu capetele vopsite.
Calul era chiar un cal, culmea!
„Sah!'”
Imi era aproape imposibil sa ma concentrez la joc, desi eram foarte bun.
O baterie patrata, tura, imi ameninta indianul de plastic. Regele.
Iar indianul meu, dupa ce ca era rosu, mai avea si un picior rupt.

Dupa trei partide, am uitat complet de „v-ati ascunselea”.
Am rescris in mintea mea cartile de sah pe care le citisem. M-am obisnuit treptat cu „gambitul vacii” sau rocada mica „baterie-indian”.
Tom era atat de bun! In mintea mea, incercam sa dau vina pe neobisnuita tabla de joc.
Dar, cumva, stiam ca as avea probleme cu el si pe o tabla normala.
-E noapte, trebuie sa pleci la parinti!
A sunat ca sfatul unui frate mai mare, usor poruncitor. Cuvantul „parinti” a sunat tare straniu. Avea capul plecat si privea undeva in dreptul bocancilor mei caldurosi.
Mi-am dat seama ca nu l-am vazut niciodata cu bocanci. Oare, Tom cum iesea prin zapada?
-E tarziu!
Ani de zile m-am intrebat daca in ochii lui era o lacrima.

2015
-Daca vrei sa fii voluntar in proiectul nostru, chiar trebuie sa pui osul la munca!, ma dojeneste Ana.

Cred ca de vina e figura  mea pierduta, pare foarte amuzata.
-Eram…adica ma gandeam la ceva.
-La cum sa aducem cat mai multe ajutoare? Sa strangem bani?
-Nu”, ii raspund rusinat. „La o poveste.

’83.
-Ne vedem maine…, imi spune Tom, cu o voce ciudata.
Nu imi dau seama daca este o rugaminte sau  o intrebare.
-Pot sa aduc eu tabla mea? Sau jucam popice?
Fata lui s-a luminat dintr-o data si m-a privit in ochi.
Acum stiu sigur ca era vorba de lacrimi.

Toata iarna am uitat complet de cazemate, de sanie, de alte jocuri.
Abia asteptam sa se se termine scoala, ca sa merg in casa lui Tom si sa jucam ceva.
Era cea mai frumoasa casa din lume! Eram atat de fascinat de ea, dar nu le-am spus nimic parintilor,
Nu m-ar fi lasat niciodata sa desenez tapetul din camera mea si sa ornez cuierul de la intrare cu suluri de hartie igienica, pretinzand ca e brad.
Sau sa atarn, spre exemplu, de tevile de gaze, cutii de conserve vopsite in galben si albastru, pe post de globuri de pom.
Dupa cateva zile de sah, am inceput sa facem campionat de popice. Era mult mai bun decat mine la darmarea pionilor.
L-am invins si eu la ceva: la jocul cu scara de pe perete. Se pare ca aveam mult mai mult noroc la zaruri.
Tom m-a invatat niste trucuri uimitoare, cu un titirez facut dintr-o margea mare de lemn prin care era trecuta o sarma.
Si tot de la el am invatat sa imi confectionez singur un cart cu trei roti de rulment. „Din alea cu patru roti au toti!”
La schimb, i-am adus cateva carti de „Povesti nemuritoare”, pe care el le adora.
Era fratele meu.
-Vrei sa ne facem frati de cruce?, l-am intrebat. Vazusem la baietii mai mari ca isi cresteaza pielea facand diverse forme ciudate.
Isi ziceau frati de cruce si erau tare mandri de chestia asta.
-Adica sa ne crestam pielea cu un cui si sa ne infectam? Pai, eu credeam ca asa se marcheaza fraierii!
Am râs amândoi.

2015
-Mi-o povestesti si mie?
-Da, poate… Mai tarziu, Ana. Acum as vrea sa te intreb ceva. Stii cumva cum il cheama?
Ii arat spre barbatul cu barba roscata, care lucreaza pe acoperisul casei de langa noi.

’83.
E ianuarie, imediat dupa Revelion. Toate masinile sunt acoperite cu zapada, iar pe strazi poti merge numai daca ai o lopata cu tine.
Nimeni nu se obosea sa dea zapada in dimineata aceea. Toti oamenii stateau in casele lor si se refaceau dupa petreceri.
Din cand in cand, mai auzeai cate o pocnitura de bici a vreunui colindator ratacit. Urmata, inevitabil, de o injuratura tipata de la un balcon.
Merg spre casa lui Tom. Sunt inghetat bocna si am fularul tras pina peste ochi.
Imping cu putere usa metalica. Nimic.
Lovesc cu bocancii, cu umarul. Nimic.
Poate nu e acasa.

Un lacat.
„De ce e un lacat la usa lui Tom?” El nu pune niciodata lacat.
La cativa metri, din zapada, ies picioarele unei mese.
„E…E masa de sah? De ce ar arunca Tom masa de sah?”
Incep sa dau usor zapada la o parte. Scaunele, jucariile, cartul, cartile de la mine…
Un gând ma face sa plang.
„Tom?”
-Baiete, du-te acasa, ca ingheti aici!, imi spune un domn. Il cunosc, e din blocul din fata, se mai intalneste din cand in cand cu tata si mesteresc la masini.
-L-ati vazut cumva pe To..aa, pe Florin? Stiti unde s-a mutat?
-Copilul ala al strazii care statea in centrala? L-am gonit la Orfelinat, mama lor de jigodii!
De-a lungul anilor, multi au incercat sa ma convinga ca aceea era o centrala termica si nu cea mai frumoasa casa din lume.
Nu i-am crezut niciodata.

2015
-Nu stiu, inca nu l-am auzit vorbind.  Am mai ridicat case pentru copiii strazii, dar si el e pentru prima data cu noi. Tot voluntar.
Imi iau inima in dinti si urc pe acoperis. Cat de frica mi-e de inaltime!
Ma apropii de el. Oare de cate ori am pus intrebarea asta in ultimii ani? Imi tremura glasul.
-Salut, ai jucat vreodata sah cu un indian rosu pe post de rege?

Continuarea in “Cronicile unui barbat”. De aici: bit.ly/Cronicile-unui-barbat

18 thoughts on “Cea mai frumoasa casa din lume.

Lasă un răspuns