de Silviu Iliuta

Draga domnule care ai inventat machiajul.
Nu stiu cine esti, nimeni nu stie. Probabil vreun baiat de la curtea Cleopatrei sau a strabunicului ei.
Oricine ai fi, aceste randuri iti sunt adresate:

Mai intai, as vrea sa iti spun ca ai judecat gresit cand ai creat toata tencuiala aia de pus pe fata femeii.
Nu stiu ce a fost in capul tau cand ai inventat toate mastile alea. Daca nu ma crezi, uita-te la pozele astea:

Vulpitza, maaaa?!

Stiu, o sa zici ca ai infrumusetat lumea, bla, bla…
Chiar crezi asta? E mai frumoasa sau mai falsa?
Tu iti dai seama cati barbati viseaza la o fata ca asta? Desi au trecut de zeci de ori pe langa ea si nu si-au dat seama? Realizezi ca moacele astea nu mai au nicio legatura intre ele?

Stiu, sufletul conteaza, ala ramane nemachiat. Dar…iti dai seama ca fetele astea se demachiaza cu dalta si ciocanul?

Gandeste-te si tu cum vine asta: e ca si cum ai cumpara o casa noaptea.
O vila aratoasa, frumos colorata, cu curte mare, cu piscina. Chilipir!
Te muti in ea imediat si iti spui ca o sa stai acolo toata viata!
Si dimineata, dupa ce dormi o noapte in ea, iesi in curte si vezi ca vopseaua de pe pereti s-a curatat, a cazut tencuiala si peretii stau sa cada. Iar curtea si piscina erau ale vecinului.
Exact asta se intampla si cu machiajul.
Acum iti dai seama ce ai facut?

Pentru fete: inainte sa ma judecati, cititi asta:
Ganditi-va cum ar fi sa existe o solutie miraculoasa care sa ascunda burta si chelia pentru cateva ore.
Seara, atunci cand va saruta, el sa arate ca Ryan Gosling, iar dimineata, dupa ce se spala pe ochi, sa se transforme in George din Seinfeld.

Stiu, sufletul conteaza, bla, bla…

Vedeti? Cam asta e pentru noi.
Chiar cred ca ar trebui sa se dea o lege care sa spuna clar ca nu e voie sa infrumusetezi o moaca cu mai mult de 20% prin machiaj. Si o lege prin care sa nu poti sa pacalesti cu mai mult de 20% in legatura cu dimensiunea burtii masculine.

Draga inventator al machiajului, aceasta este o scrisoare inchisa.
Pentru ca tu ai murit demult.
Dar, chiar si asa, nu ma pot abtine sa nu iti spun: frate, te dau in judecata pentru crima impotriva omenirii.

Un barbat patit rau de tot.
Pentru ca dupa zece intalniri esti atat de prost, incat o poti lua si de nevasta.
Stiu, sufletul conteaza…

FOLLOW SI LIKE PE FACEBOOK: Silviu Iliutacronicipebune

Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment: „Iubita mea, sunt beat. De două ore stau ascuns în toaletă şi tresar la fiecare bătaie în uşă. Zac aici, pe jos, nu pentru că simt o plăcere deosebită de a sta cu costumul meu din liceu pe urina de pe jos, ci pentru că nu am găsit altă cale. De dimineaţă beau. Beau încontinuu, cu neamurile tale, cu naşii, cu neamurile mele, cu nişte vecini, cu trecătorii, cu vecinii.
M-a tăiat tac-tu! De aia beau, să uit. Şi să sper că n-a făcut-o intenţionat. Vestea bună e că de când beau mi s-a oprit sângerarea. A, şi mai e una: sectanţii ăia au vândut patru aspiratoare şmechere, de mii de dolari, rudelor tale. Ceea ce e bine pentru că am câştigat comision o cutie de detergent. Nu te îngrijora, în patruzeci și opt de rate lunare scapă de zece la sută din costul total, apoi îl pot da înapoi.
I-am pupat în mod egal pe toţi, şi pe ai tăi, şi pe ai mei. Am mai turnat în mine şi câteva pahare cu şampanie, de unde şi incoerenţa.
Mătuşa ta mi-a zis:
– Mânca-l-ar mătuşa de băiat! Bine ai venit în familie!
Şi m-a pupat pe gură. Am vrut să îţi zic eu primul, în caz că o să afli peste ani.
NU am o aventură cu mătuşa ta şi… NU vreau una! Nu pentru că nu o găsesc atractivă, să nu mă înţelegi greşit, nu am nimic personal cu ea. Doar că mustaţa ei îmi aduce aminte de tatăl tău.
NU o să merg în vizită de Crăciun acasă la ea, asta ca să ştii de acum.
Acum,iubita mea, citesc citatele mâzgălite pe pereţi. Cred că avem mulţi psihopaţi în familie. Unul a scris cu litere roşii, mari: DE CEEEEE, DOAMNEEEE? Cred, de fapt sunt sigur, că e tac-tu.
Altul a scris: CIORBA – DE RAHAT, FRIPTURA – TARE, SARMALELE – ORIBILE. Cred că e bunica.
Apoi, am convenit că nu ascultăm manele la nuntă? Am convenit! Şi de două ore avem numai manele.
– Decât două-trei piese pentru prietenii mei din armată! „Hai, liberare!“ a zis tatăl tău. După care s-a uitat urât la mine şi m-a întrebat:
– Nu e însărcinată fata mea, nu? Aţi glumit voi. Hahahah!
Unchiul meu a dat mâna cu Makele. După ce l-a atins, și-a scuipat în palmă şi s-a şters pe cămaşă jumătate de oră.
Ray dansează cu mătuşa ta. Nu sunt sigur că nu îl violează până dimineaţă.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fragment CARTE:
„Prima amintire fericită a fost cu o felie de pâine cu unt. Ţin minte că într-o dimineaţă am găsit pe ea o feliuţă de salam care avea în componenţă urme de carne. După ce m-am uitat la ea circumspect, am dedus: dacă mama mi-a lăsat-o, înseamnă că e comestibilă.
Era prima dată când am simțit gustul cărnii. Am scuipat-o.
Îmi era frică. Apoi am vomat. Eram convins că în gura mea e o pulpă de câine sau o coadă de pisică. Sau diavolul.
Dacă nu apucau să mănânce carne, tot ce puteau face oamenii era să inventeze povești despre ea. Pentru mine, poveștile despre diavoli, marțieni, despre Japonia, erau la fel de credibile ca și acelea despre carne. Toate vorbeau despre lucruri inaccesibile, necunoscute și foarte îndepărtate. Auzisem că există pe undeva, dar nu aveam nicio certitudine.
Îţi spun: au fost ani buni în care m-as fi speriat la fel de rău dacă aș fi întâlnit un japonez pe stradă sau dacă aș fi văzut o bucată de carne în ciorbă.
Îmi amintesc cum câte un copil din vecini venea urlând în fața blocului, ca în filmele lui Fellini:
-Se dă ceva la Complex! Se dă ceva la Complex!
Habar nu aveam ce se dă și când. Poate carne, ouă, portocale. Tot ce știam era că urma să vină, de undeva din lungul străzii, o mașină cu ceva de mâncare.
Arareori apucam să cumpăr banane verzi. Le înveleam în ziare și le puneam pe șifonier, apoi așteptam zile în șir să se coacă. Le pândeam noaptea să nu dispară. Un copil nebun din vecini avusese proasta idee să îmi spună că maimuţele le fură când te aştepţi mai puţin.
Poate că ţi se pare greu de crezut, dar până pe la 7-8 ani am fost convins că bananele nu cresc în bananieri, ci pe șifonierele din Africa. Nu neg….”

Paginile mele de facebook: cronicipebune, silviu iliuta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *