Home / Povestiri / Povestea doamnei Pia.

Povestea doamnei Pia.

 

Al doilea text scris de un  contributor, Codin Braileanu. Merita citit!:)

 

“Doamna Pia, asa o stiam toți țâncii de pe stradă. De fapt, o chema Olimpia. Doamna Pia era soția lui nea Bădilă, cizmarul de pe strada noastră.
În fiecare zi îi vedeam trecând, tinandu-se de braț sau de mână, prin fața porții casei mele. Stăteau la vreo cinci-şase case mai departe de noi.
Îi priveam cum trec, ca două umbre mute… nea Bădilă era surdo-mut şi doamna Pia era oarbă. Aveau pe atunci, când eu eram țânc, în jur de 40 de ani. Aveau o fetiță, Simona, o codană brunetă, cu doi ochi mari negri, o frumusețe de fată. Simona era o „băiată”, se juca mereu cu noi, cu băieții de pe stradă.
Anii au trecut, maidanul a dispărut. În locul caselor s-au ridicat blocuri. Nea Bădilă şi doamna Pia au primit apartament în aceeași scară de bloc cu parinții meu. Crescusem, eram elev de liceu, descoperisem fiorii iubirii şi îi priveam cu admirație pe cei doi oameni… El, surdo-mut; ea, oarbă… dar, dragostea lor vorbea atât de mult! Deşi trecuți de 60 de ani, mergeau încă ținându-se la braț sau de mână, nimic nu se schimbase īntre ei doi.
Ciudată este dragostea.
Deşi nu îi văzuse chipul niciodată, ea îl iubea atât de mult încât îl pierdea din ochi! Deşi nu i-a putut auzi glasul niciodată, el era mereu atent la buzele ei, sorbind fiecare cuvânt al ei!
Aveam deja 21 de ani… trecusem în rezervă după satisfacerea stagiului militar. La o lună după liberarea mea, doamna Pia s-a stins. Nea Bădilă era mut de durere la căpătâiul ei. Cu ochii pierduți în cap, cu privirea lipită de chipul soției sale, nea Bădilă nu s-a lăsat dus de lăngă sicriul soției lui.
La trei sau patru luni după moartea doamnei Pia, nea Bădilă a plecat să o regăsească. Durerea pierderii l-a doborât. La moartea lui, Simona, fata lor, ne-a spus:
-” Ochii mei, aşa īl alinta mama pe tata, deşi niciodată nu îi văzuse chipul! Tata îi răspundea spunându-i, în alint, „gurița mea”, deşi niciodată nu i-a auzit vocea…”
Dragostea, destin ciudat, poate uni oameni care nu se văd, care nu se aud, oameni care reușesc, în schimb, să construiască punți între sufletele lor. Nici distanța, nici mici certuri, nici supărări de moment nu pot despărți două inimi care se iubesc cu adevărat. Distanța, desparte trupuri, nu suflete!
Părerea mea… “

 

FOLLOW PE FACEBOOK  SI ALTE CHESTII: Silviu Iliutacronicipebune


Toate trei volumele SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Fragment din cartePatul fecioarei era cel de sus, deasupra Alionei, o basarabeancă zdravănă de 0.12 tone.
-Crezi că au adormit? o întreb.
-Carmen, da. Dar Aliona nu, că încă nu a început să vorbească în rusește.
Am început să ne sărutăm în liniște printre sforăiturile lui Carmen.
Iar eu, mi-am trimis mâinile în expediție pe corpul ei.
Pfoai, ce excursii! Ce ținuturi noi am descoperit în noaptea aia! Zone tropicale umede, munți și dealuri pe unde nu mai călcase picior de bărbat.
Apoi podișul, unde fusese cândva o junglă amazoniană. Și pe care nici măcar Soarele nu-l văzuse până acum.
Nu mai știam nici cum mă cheamă, eram transpus tot în Manualul de Geografie al Ameliei.
I-am dezbrăcat bikini roz pe care îi văzuse toată Politehnica și am început să explorez cu grijă Marele Canion din Slobozia.
-Mai ușor cu mâna, Tăntălăule, ca îmi vine să gem, îmi șoptește la ureche.
-Bine, gemi!
-Nu pot, Aliona e trează. În pana mea!
Așa că mi-am chemat mâinile din expeditie și m-am mulțumit cu sărutări.
-Trebuie să îmi zici ceva trist, m-am încins prea rău și vreau să îmi treacă până adoarme, îmi zice.
-Mâine am predare la corporație. După ce facem dragoste, mă duc să termin câteva grafice.
-Nu așa de trist, Iubire, că îmi trece de tot.
Aliona aia era de comă! Trebuia să îi pun ceva în apă ca să adoarmă! Mă gândeam să bat pe la ușile căminului, să dau șpagă cuiva și să o mut acolo.
-Uşide becu’! Uşide becu’! urlă Aliona.
-Gata, doarme bestia? o întreb pe Amy.
-Nu încă, asta e în basarabeană. Îi intră lumina de la felinar
în ochi.”

aaa

Check Also

Nu-i copac ca ridichea si premier ca Veorica!

Daca domnul Mircea Malița nu ar fi fost academician, ci sef la raionul Carne de …

Lasă un răspuns