Home / (Pro)stirea zilei / O poveste despre AUTISM.

O poveste despre AUTISM.

In atentia tuturor  ignorantilor care folosesc cuvinte fara sa gandeasca.

 

1983. Duminica de decembrie.

Am ajuns iar.
Oamenii din sat il numesc balci.
Un loc la marginea iazului inghetat, unde au instalat un carusel de fier ruginit, un sac de box si un chiosc din busteni, unde se vinde tuica fiarta. Multe butoaie, langa care stau ciobani ce te indeamna sa gusti bucatile de branza direct de pe cutit. O Dacie 1100 si un Aro, din portbagajele carora tot ies la iveala porci vii.
Melodiile de petrecere ce razbat dinspre Aro se intalnesc in aer cu sonata de Mozart care izbucneste din difuzorul vechi ori de cate ori porneste caruselul. Amestecul asta de melodii ar putea sa te faca sa iti pierzi auzul.
Nu stiu prea multe despre Mozart, sunt clasa a doua si inca nu am invatat despre el la scoala.
Balciul arata exact ca si saptamana trecuta. Numai ca este ceva mai frig si a nins mult.
Zapada din cizme imi ingheata picioarele. Dar, intotdeauna mi-a placut momentul ala cand, ajuns in fata sobei, ma descalt si picioarele incep sa se dezghete.
„Sunt un copil ciudat”, trag concluzia. Imi place sa dârdâi de frig, ca sa ma incalzesc la soba.
Trag paltonul bine peste gura si imi fac loc printre oameni spre bancuta de lemn.

Ea statea pe bancuta din fata caruselului.
Era o pozitie excelenta, de unde fragmentul lui Mozart se auzea mult mai tare decat celelalte melodii.
-Eu sunt Silviu, i-am zis. Stau la bunici pana la Revelion.
Parea cam de 7-8 ani, cu un an sau doi mai mica decat mine.
Avea un cojocel de oaie, o carte si un par cret si blond care iesea de sub caciula bleu, pe langa urechi.
Tremura. Tremura toata.
Cat despre obraji…erau rosii si rumeni. Exact ca obrajii copiilor din tablourile cu sanius..
Asa le numeam eu, „tablouri”, desi erau niste hartii color decupate din almanahuri si prinse in piuneze de cuvertura de pe perete.
-Si eu urasc frigul!, ii spun. Dar  trebuie sa mai stau pana se insereaza.
Ea seamana perfect cu… Pot sa jur ca am vazut un tablou cu ea.

AZI

Nu este la carusel. Nu a venit. Va trebui sa ma plimb pe aici si sa gasesc ceva de facut pana apare.
Partea proasta, atunci cand merg la astfel de balciuri, este ca nu imi gasesc locul.
„Ai spiridusi in fund”, asa zice bunica.
Doar ca acum, spre deosebire de saptamana trecuta, am un scop: sa o gasesc pe fetita cu cojoc.
Nu imi arde deloc sa ma cocoţ in carca unui cal sau a unei raţuste si sa ma invart intr-un carusel zece minute. Sunt un copil cu un stomac destul de sensibil. O singura data am incercat. De atunci, domnul care vinde bilete, desi ne este vecin, nu ma mai lasa sa ating nici macar un calut care sta peloc.
Putin probabil sa gasesc o placere in lovitul sacului de box.
Oricum, masinaria e acaparata de baiatul primarului, un pustiulica forţos, cu 3 ani mai mare decat mine.
Eu sunt doar un baiat de la oras, cu muschii neantrenati. Nu as avea nicio sansa.
De cate ori loveste sacul, pustoaicele din jur se uita la cifrele pe care le indica acul de fier si aplauda.
„Sigur o sa se insoare cu una dintre ele peste ani”, ma gandesc.

 

1983

-Trebuie sa mai stau aici cateva ore, bunicul meu vinde vin fiert la casuta de lemn, iar eu nu am cu cine sta acasa, ii spun.
Duminica trecuta, ea statea pe bancuţa de lemn si citea.
Avea o  carte cu multe desene, dar, de cand am venit, se uita la aceeasi pagina: copii jucandu-se cu zapada.
Se vede treaba ca ii este atat de frig, incat nu poate da paginile, ma gandesc.
-Imi place la bunici in vacanta de iarna, dar zilele cu balci sunt cele mai proaste zile pentru mine.
Nu are nicio reactie.
-M-as da in carusel, dar ultima data am vomitat pe domnul de la bilete… Si pe soţia sa.
N-a tinut nici cu gluma…Macar de ar fi fost vreun deal prin jur, sa ma pot da cu sania…
-Hei, vrei sa vorbim?, o intreb. Ne jucam ceva?
Frigul. Frigul si plictiseala i-au intrat atat de mult in oase, incat nu are chef sa vorbeasca.
Ei, bine, o sa vorbesc eu, cat timp ea se benocleaza la pagina aia.
Oricum nu am ceva mai bun de facut.

 

AZI

bancuţa de langa carusel este goala. Mozart.
„Muzica asta nu are nicio legatura cu porcii taiaţi din jur. E ca si cum te-ai duce la abator, ai pune o melodie de dragoste si ai incepe sa casapesti porci.” Trebuie sa alung gandul asta.
-Joaca-te si tu cu ceilalti copii, ca duminica trecuta, imi spune bunicul. Stii unde ma gasesti!
O caut cu privirea printre admiratoarele flacaului de la ciocan. Ar fi culmea sa o vad acolo! Ma apuca si rasul.
„In carusel?” Nu e, roata s-a invartit deja de 3 ori si nu am vazut-o. Chiar daca s-a imbracat altfel, pana acum as fi recunoscut-o.
Poate n-a venit inca.

 

1983

-Tu esti tot in vizita la bunici?, am intrebat-o atunci.
Asta a fost un tremurat din cap sau un DA?
-Mai devreme am mancat vata pe băţ. Nu am mai vazut pana acum in 2 culori. La Bucuresti avem numai din cea albă.
Esti din Bucuresti?
Nu inteleg de nu dă pagina! Ma intriga lucrul asta.
Ah, ce prost sunt! Are manusi mari de cojoc, cu un singur deget…nu are cum sa dea pagina!
Dar eu pot, am mănusi cu cinci degete!

 

AZI

Se apropie Craciunul, oamenii si-au mai terminat din treburi si au iesit la balci. Acum sunt de doua ori mai multi decat acum 7 zile.
Poate ca de aceea nu o vad, e aglomerat.
Nici la aparatul de vată de zahar nu e.
Ce poftă am! Sunt un copil foarte pofticios cand e vorba de dulciuri si de inghetată.
Ar trebui sa merg la bunicul sa ii cer bani, apoi sa ma intorc si sa stau la coadă.
Nu, mai bine sa o gasesc mai intai pe ea, apoi merg să iau doua. Sau…patru.

 

1983

-Esti aici cu bunicii? 
Incepea sa ma enerveze rau tacerea ei. Ma scotea din minti.
Eu incercam sa imi gasesc un prieten cu care sa omor plictiseala, iar ea…citea!
Citea, de parca ar fi intrat toata in cartea aia.
Si nici macar nu dădea paginile! De cel putin jumatate de oră.
Ce fel copil stă si ingheată de frig si nameti, in timp ce se uita la o pagină pe care sunt desenati alti copii jucandu-se in frig si nameti??

Mă asez pe banca. Oricum, dacă e sa vina, aici vine.
Mănusi cu degete ca bunica mea nu mai face nimeni.
Adica, sigur, toate femeile din sat crosetează, dar bunica mea are cea mai multa imaginatie.
Manusile ei nu sunt doar rosii sau gri, ci pestrite. Au in ele 4-5 feluri de lână colorată.
Spre exemplu, acestea pe care i le-am adus fetitei cu cojoc au alb la bază, apoi continuă cu o impletitură de rosu cu modele albastre cu braduti, iar buricele degetelor sunt albe.
Dar nu imi pare rau că i le dau.
Sunt sigur ca o sa fie bucuroasă.
De acum, o sa poata da paginile singură.

Acum o saptamană i-am povestit despre prietenii mei din Bucuresti, despre cazemata de gheaţă de la bloc, despre jocul frunza, despre colegii de scoala.
I-am propus sa facem schimb de abtibilduri daca o sa vina vreodata cu parintii in Bucuresti.
Si i-am dat paginile.
I-am dat aproape toate paginile pana la finalul cartii.

AZI. Se apropie de mine o doamna tanara si frumoasa, imbracata in costum popular si cojoc.
Probabil, este mamica ei.
Acum o recunosc, este doamna care canta in fiecare an muzica populară.
O tine de manuta si o aseaza pe bancuta de langa carusel, langa mine.
-Saptamana trecuta i-a fost foarte frig!, sar repede cu gura.
Femeia zambeste.
-Adevarat?
-Da. Nu putea sa dea paginile de frig. Asa ca…I-am adus mănusi cu degete, de la bunica.
-Foarte dragut din partea ta, dar…
-Mi-a multumit ca i-am dat paginile, dar astăzi va putea face singură asta.
Mama isi pune fetita pe genunchi si se asează langa mine.
Nu mai este zambitoare, ci uimită.
Se uită la mine privindu-mă tintă in ochi. Lacrimează.
-Ce..ai zis?
-Nimic. Ce am zis?
-Repetă, te rog, ce ai zis.
-Nu putea da paginile si…
-Nu asta, cealalta parte. Cu multumitul.
-Mi-a multumit si…

Saptămana trecuta am plecat inaintea ei.
Bunicul a terminat tuica fiarta, si-a strans in cutii oalele, mirodeniile si cănile, apoi m-a luat acasă.
Ea a ramas singură, in aceeasi pozitie, intrată cu totul in carte. Mama ei incă nu venise să o ia.
„Bunicule, am uitat sa imi iau la revedere. Vin imediat.”
M-am intors in fugă la bancuta de langa carusel. Mi-am dat seama că nu apucasem sa dau paginile pana la final.
Am ajuns la ea si i-am spus: „Eu o sa plec acum, dar…”
S-a uitat la mine. As fi putut sa jur, pana in acel moment, ca nici nu stie ca exist.
M-a privit cu niste ochi caprui si plangaciosi cum nu am mai vazut in viata mea.
„Multumesc”…
Asteptam…Acum, ca tot a inceput sa vorbeasca, asteptam să spuna mai mult.
Imi era frica sa mă misc, de teama de a nu o face sa se razgandească.
Apoi, a lasat ochii in carte si a disparut acolo.
Presupun că asta a fost tot. Un cuvant e mai bun decat nimic.
„La revedere!,” ii spun. „Ne vedem si saptamana viitoare…Cu siguranta!”

Acum, mama fetitei se uită la mine ca si cum ar vedea un extraterestru. Este aceeasi privire uimită ca a mea cand il vad pe domnul Stan, vanzatorul de la birtul satului. Cand se imbată are niste miscari de dans, cu picioarele aruncate in toate directiile combinate cu aruncări bruste la podea in pozitie de flotare. Probabil, sechele din armata. Dansul domnului Stan mă paralizează si mă face să plang sau să rad. Nu-mi dau seama.
Mama fetei are aceeasi expresie.
-Bunica tricotează foarte frumos, ii zic si ii intind mănusile. Si mult! Eu am cel putin zece perechi de mănusi.
Minteam. Aveam două, dar imi doream sa le primeasca pe acestea.
-Ea este Ana!, imi zice mama sa cu voce tremurată.
Ana…In sfarsit, de acum pot sa ii asociez si eu chipul cu un nume. N-o sa-i mai zic „fetita cu cojoc”.
-Ana e un copil…special. Cu o boală…Adica…Ana are insusiri speciale.
Se balbaie ingrozitor, ca si cum ar vrea sa imi dea o veste cumplită. Ana nu ne bagă in seama, fixează cu privirea o pagină. Din fericire, are altă carte.
-Pana…până acum…, continuă ea cu voce stinsa.
Mozart o acopera. E prima data cand il urăsc pe Mozart.
Isi drege vocea si imi spune dintr-o suflare. Parcă s-a trezit brusc la viata.
-Ana are 8 ani si pana acum nu a vorbit!
-Nu a vorbit?
-Adică nu a comunicat in niciun fel cu nimeni. Niciodata!

fragment din „Cronicile unui barbat”.  SE POT ACHIZITIONA NUMAI DE AICI. SAU FURA DE LA PRIETENI. Diverse variante de pachete pentru volumele 1, 2, 3: PE ACEST LINK

Cronicile unui barbat de Silviu Iliuta

INCA MA MAI GASITI AICI: Silviu Iliutacronicipebune


 

Check Also

Ultimul stinge lumina.

          Am pierdut de-a lungul anilor atatia prieteni si colegi incat …

Lasă un răspuns